Ion Creangă - Ursul păcălit de vulpe

Ursul păcălit de vulpe
de Ion Creangă


Era odata o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcîndu-se ziua alba, vulpea ieşi la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gîndindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mîncare.
Şezînd vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi uitîndu-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.
- "Bun!" gîndi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mîna boii o vede şi crezînd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: "Aho !Aho!" Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, şi văzînd-o că nici nu suflă, zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi". Zicînd aşa, apucă vulpea de după cap şi tîrînd-o pînă la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lîngă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.
Însă cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mîna, carul scîrţîia şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii...şor! sare şi ea din car, şi cu mare grabă, începe a strînge peştele de pe drum. După ce l-a strîns grămadă, îl ie, îl duce la vizuina sa şi începe a mînca, că taaa...re-i mai era foame.
Tocmai cînd începuse a mînca, iaca vine la dînsa ursul.
- "Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie că taaa...re mi-i poftă!"
- "Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănînci."
- "Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele."
Atunci vulpea rînji dinţii şi zise:
- "Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-e voia şi te învaţă ce nici nu gîndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănînci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurii, vîră-ţi coada în apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, pînă despre ziuă; atunci smunceşte vîrtos spre mal, şi ai să scoţi o mulţime de peşte; poate îndoit şi întreit decît am scos eu."
Ursul ne mai zicînd nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, şi-şi vîră în apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vînt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţa zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului, ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul ne mai putînd de durerea cozii şi de frig, smunceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul urs! în loc să scoată peşte, rămîne făr de coada!
Începe el acum a mormăi cumplit, ş-a sări în sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucida în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mînia ursului. Ea ieşise din vizuine şi se vîrîse în scorbura unui copac din apropiere; şi cînd văzu pe urs că vine far de coada, începu a striga:
- "Hei, cumătre! Dar ţi-au mîncat peştii coada, ori ai fost prea lacom, ş-ai vrut să nu mai rămînă peşti în baltă?"
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi-n rîs, se înciudează şi mai tare, şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strîmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă cu cîrlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar cînd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac"... Iar cînd anina cîrligul de copac, striga: "Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa, a rămas ursul păcălit de vulpe!