Basm popular - Prâslea cel voinic şi merele de aur

Prâslea cel voinic şi merele de aur
Basm popular
de Petre Ispirescu


A fost odată ca niciodată etc.
Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă.
Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul ca să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise:
- Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atâtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuieşte.
- Dragul meu, zise tată-său, atâţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atâta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.
Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.
Nepovestită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare.
De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făceau atâta întristare.
Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.
Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie; dar fiul său cel mai mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:
- Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.
- Eu nu mă încumet, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.
Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.
Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decât altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară când se gândea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.
Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. În sfârşit, merele începură a se pârgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:
- Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pândesc şi eu.
- Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca fraţii tăi cei mai mari.
- Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prânz pe tâlhari, ci numai o cercare să fac.
Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de zori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.
Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.
- Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ.
Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătând împăratului dâra de sânge ce lăsase pe pământ rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duce să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.
Fraţii săi prinseseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.
Se luară, deci, după dâra sângelui şi merse, merse, până ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă până ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dâra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dâra de sânge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.
Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecât vârteje şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare.
- Dară, zise el, când voi scutura frânghia, să mă scoateţi afară. Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintâi, atâta numai că se lăsă ceva mai în jos.
- Acum e rândul meu să mă las în prăpastie, zise Prâslea, văzând că fraţii cei mari se codesc; când voi mişca frânghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici să păzească şi, când va vedea că frânghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.
Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frânghia, d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, până ce văzură că frânghia nu mai sta întinsă, cum este când are ceva atârnat de capătul ei.
Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:
- Să aşteptăm până ce vom vedea dacă face vreo izbândă, şi atunci, ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dânsul care ne face de ruşine.
Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pământul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătându-se, apucă pe un drum şi merse până dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă.
Nevăzând nici pui de om pe care să-l întrebe câte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşii îl întâmpină o fată frumuşică, care zise:
- Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărâmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea: aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-au răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărâmul de unde eşti tu.
Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dâra sângelui până la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea, şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.
Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales câte una din ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerându-le câte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile.
- Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară până una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul când are să vină la prânz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui.
N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvârli înapoi mai departe decât îl azvârlise zmeul; şi, când era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse acasă. Când era la poartă, începu să strige:
- Hâm! Hâm! aici miroase a carne de om de pe tărâmul cellalt; şi, văzând pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vânt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămâie oasele pe alt tărâm?
- Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu.
- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne bătem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?
- Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.
Atunci se apucară la trântă, şi se luptară şi se luptară, până când zmeul băgă pe Prâslea în pământ până la glezne; iar Prâslea se opinti odată, aduse pe zmeu şi, trântindu-l, îl bagă în pământ până în genunchi şi-i tăie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei.
După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, când veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.
Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mică.
- Deşi e mai puternic, zise fata, decât fraţii lui pe care i-ai omorât, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata când a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.
O săptămână întreagă se desfătară împreună cu amândouă fetele, şi Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea.
Văzând palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gânduri, dară, luându-şi inima în dinţi, intră înăuntru.
Cum îl văzu fata, îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea ea, e otărât ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoţească cu dânsul.
Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el îl aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turburat de mânie, se întoarse numaidecât acasă.
- Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prâslea.
- Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de cojocul tău.
Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă, şi se luptară, şi se luptară, zi de vară până seara; iară când fu pe la nămiez, se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzându-l zmeul îi zise:
- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie.
- Corbule, corbule! îi zise şi Prâslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stârvuri.
- Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg.
- Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea.
Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, şi prinse mai multă putere.
Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la dânşii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni:
- Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine.
- Frumuşica mea, îi zise Prâslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărâmul nostru şi acolo să ne cununăm.
- Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gândul! îi răspunse ea.
Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strânse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi, când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu; puindu-şi toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl băgă până în gât în pământ şi-i tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împrejurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră:
- De azi înainte frate să ne fii.
Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are câte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură câte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărâmul nostru.
Ajungând la groapă, clătină frânghia de se lovi de toate marginile gropii. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frânghia. Se puseră la vârtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă.
Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusă când se văzu iară pe lumea unde se născuse.
Lăsară din nou frânghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea de soţie fratelui celui mijlociu.
Mai lăsară frânghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine.
El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sâmbetele şi, când se mai lăsă frânghia ca să-l ridice şi pe el, dânsul legă o piatră şi puse căciula dasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţi dacă văzură căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vârtejile şi dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că Prâslea s-a prăpădit.
Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mâhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rânduise Prâslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul.
Prâslea, care şedea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gândea ce să facă ca să iasă afară. Pre când se gândea şi se plângea dânsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împregiur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urca ca să mănânce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prâslea, se repezi la balaur şi numaidecât îl făcu în bucăţele. Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră:
- Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.
Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea. Când veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine?
- Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărâmul celălalt şi a apucat încoa spre răsărit.
- Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc. Ea porni ca vântul înspre partea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După câteva minute, se întoarse:
- Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus.
- Spre apus, mamă.
Şi într-o bucată de vreme, ca de când începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărâmului de jos şi se întoarse cu deşert. Ea ceru ca numaidecât să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii:
- Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic?
- Vă făgăduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de bucurie, îl strânse în braţe şi cât p-aci era să-l înghită, dacă nu l-ar fi acoperit puii.
- Ce bine vei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte?
- Să mă scoţi pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea.
- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că ţie îţi sunt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele de câte o oca una, şi 100 de pâini.
Făcu ce făcu Prâslea, găti pâinile şi carnea şi le aduse la gura gropii.
Zgripsoroaica zise:
- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de câte ori oi întoarce capul, să-mi dai câte o pâine şi câte o bucată de carne.
Se aşezară şi porniră, dându-i, de câte ori cerea pâine şi carne. Când era aproape, aproape să iasă dasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mâncare; dară carnea se sfârşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei.
După ce ajunseră dasupra şi văzu că Prâslea nu putea să umble, îi zise zgripsoroaica:
- Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia tatălui său.
Plecând către oraşul în care locuiau părinţii şi fraţii lui, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întâlni nişte drumeţi şi află de la dânşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărâse însuşi, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că au peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-au adus un ginere preafrumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa.
Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrântă, a intrat în oraş. Mai cercetând în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu rnărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicându-i: "Iată, de azi în trei săptămâni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plângând.
Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic la argintar.
Prâslea tot văzând pe stăpânu-său văitându-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise:
- Stăpâne, te văd trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncit împăratul, iată mai sunt trei zile până să se împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac.
Argintarul îl goni, zicându-i:
- Atâţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă?
- Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea, să-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea câte o trăistuţă de alune şi câte un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultând pe la uşe, n-auzea alt decât cum spărgea la alune pe nicovală! Iară când fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce era la dânsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rând de haine; iar pe la nămiez, când venise slujitorii împăratului ca să-l cheme la palat, el se duse şi îi dete furca care torcea singură.
După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.
Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit dasupra pământului. Atunci zise împăratului:
- Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămâni, şi, dacă nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul.
Argintarul, ca şi de-lalt rând, se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întâia oară pe Prâslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară dacă se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi săvârşi cu bine.
Când văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru.
Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise:
- Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă.
- Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut.
Primind porunca asta argintarul, se înfăţişă împăratului, rugându-se să-l ierte şi zicându-i:
- Cum o să aduc înaintea măriei tale pe meşter, fiindcă este un om prost şi trenţeros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale.
Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.
Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea şi-l curăţi, îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul, iară împăratul îl înfăţişă fetei.
Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului:
- Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor. Şi, dând în genuche, îi săruta mâinile şi pe faţă şi pe dos.
Luându-i seama bine împăratul îl cunoscu şi dânsul, măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.
În cele mai din urmă, inima lui înduioşată de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genuche rugându-l, mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.
Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra pământului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului.
Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise:
- Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare câte o săgeată în sus şi Dumnezeu, dacă vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.
Aşa făcură. Ieşiră câte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.
Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prâslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mândrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătâne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi până în ziua de astăzi, de or fi trăind.
Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai

O bucată de batoc
Ş-un picior de iepure şchiop,
Şi încălecai p-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Basm popular - Crâncu, vânătorul codrului

CRÂNCU, VÂNĂTORUL CODRULUI
Basm popular

Zice c-a fost odată un om şi, când era să moară, chemă pe cei trei fii ai săi la pat şi le zise:
- Dragii mei copii, dacă voi muri eu, voi să-mi faceţi la mormânt un foc din nouăzeci şi nouă de cară de lemne şi nouăzeci şi nouă cară de paie.
Şi după ce-a murit bătrânul, au adunat nouăzeci şi nouă cară de paie şi nouăzeci şi nouă cară de lemne. Într-o zi pe-nserate erau toate aci, dar când dau să le-aprindă - pace! lemnele erau jilave, iască n-aveau să scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitară feciorii în toate părţile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicăeri nu văd, numa’ într-un vârf de munte.
- Ei - zise cel mai mic - voi staţi aci, că eu merg după foc colo-n munte, unde se vede zarea.
Feciorul acesta era Crâncu, vânătorul codrului. Şi porneşte şi merge, şi merge, până se-ntâlneşte cu De-cu-sară.
- Bună seară, vere, zise Crâncu.
- Bună să-ţi fie inima, răspunse De-cu-sară. Dar de unde şi până unde?
- Vin de la mormântul tatii - răspunse Crâncu - şi merg în munte, că văzui o zare de foc, să cer de acolo oleacă de foc s-aprind la mormântul tatii.
- Şi când vrei să aprinzi focul la mormântul tătâne-tău? întrebă De-cu-sară.
- Chiar astăzi, răspunse Crâncu.
- Că azi nu poţi!
- De ce?
- Că eu sunt De-cu-sară.
- Aşa? Atunci stai numai locului. Şi se puse Crâncu şi legă pe De-cu-sară cu mâinile-n spate şi apoi cu spatele de un lemn. Aici să-mi stai până te voi dezlega eu!
Apoi Crâncu merse mai departe. Se duse, se tot duse până se-ntâlni cu Miez-de-noapte. Cu acesta făcu chiar ca şi cu De-cu-sară, apoi mergând mai departe, ajunse la De-cătră-ziuă, adică se întâlniră. Cu acesta făcu ca şi cu cei doi, apoi merse până lângă foc.
Acolo erau şapte uriaşi şi dormeau în jurul focului, ş-o căldare mare plină cu apă era la foc. El luă un tăciune de foc şi dă să plece, dar iară i se pare c-ar fi păcat să facă pomenire după tatăl său cu foc de furat, deci merge îndărăt şi zice către uriaşi:
- N-aţi face bine să-mi împrumutaţi o scânteie de foc?
- Ba, bucuros, dacă vei ridica căldarea aceasta de pe foc ş-o vei pune iar la locul ei.
Şi luă feciorul căldarea deoparte şi o puse iară la foc.
Acum ziseră uriaşii:
- Noi îţi dăm foc, dacă vei fura fetele lui Verde împărat pe seama noastră, că noi am cercat, dar numai în zadar.
- Haideţi cu mine, zise feciorul.
Şi merseră toţi până la curţile lui Verde împărat, apoi el zise către uriaş:
- Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg înainte şi voi câte unul după mine.
Şi intră Crâncu înainte prin horn la vale, iar după el un uriaş. Atunci Crâncu-i tăie capul de-i căzu capul pe horn la vale, iar trupul pe acoperişul curţilor în jos. Tot aşa făcu cu toţi şapte uriaşi, apoi intră în chilii la fete şi le sărută pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mică luă şi inelul.
După aceea se duse la foc şi luă un tăciune, apoi merse pe la De-cătră-ziuă şi-l dezlegă, de acolo pe la Miez-de-noapte şi pe la De-cu-sară şi, şi pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fraţii lui, colo la mormântul tatălui său şi făcură focul cel mare care şi arse după pofta lui.
- Vai, că mult ai şezut, ziseră fraţii lui.
- Mult şi nici prea, că voi de mergeaţi, cine ştie, poate că nici acum nu mai eraţi aici.
Ei avură trei surori, fete mari dă măritat şi le dădură după cine le ceru mai întâi; pe cea mai mare după un vultur, pe cea mijlocie după un hărău (uliu) şi pe a treia după un lup. Dar aceste trei dobitoace erau năzdrăvane.
Împăratul Verde, la care omorâse feciorul uriaşii, după ce le văzu dimineaţa capetele înăuntru, iar trupurile cât de bivol afară, de bucurie porunci ca în împărăţia lui să fie toate cârciumile în cinste, tot omul care-şi va spune povestea să mănânce şi să bea fără plată. Cârciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, alţii vinars şi mâncau la mâncări scumpe şi-şi povesteau păţaniile.
Crâncu, vânătorul codrului, încă merse-ntr-o cârciumă şi mâncă şi bău, apoi le spuse toată povestea, câtă v-o spusei şi eu dumneavoastră.
Când povestea Crâncu despre umblările lui pe la curţile lui Verde împărat, fraţii îl trăgeau de suman să nu mintă aşa tare, iar el le zise:
- Când am omorât pe cei şapte zmei, am luat inelul de la fata cea mai mică a împăratului. Iacă-l pe degetul cel mic.
Iar cârciumarul a trimis carte la împăratul, cum că un fecior cu numele Crâncu se laudă că el ar fi omorât pe zmei şi că ar fi luat chiar şi inelul celei mai mici dintre fetele împăratului. Şi împăratul trimise numaidecât porunci mari împărăteşti, ca adică Crâncu să meargă la el şi să spună întâmplarea din fir în păr, cum şi ce fel s-a întâmplat cu uriaşii?
Şi merse Crâncu la Verde împărat împreună cu fraţii lui şi spuse împăratului din fir în păr toată întâmplarea.
Atunci împăratul zise:
- Voi trei voinici care aţi împlinit cea din urmă poftă a bătrânului vostru tată, voi sânteţi vrednici să luaţi fetele mele de muieri.
Şi se însurară feciorii toţi trei, şi luară trei surori, pe fetele împăratului, iar Crâncu chiar pe fata cea mai mică, care era cea mai frumoasă.
Mergând astfel către casă, cei doi fraţi cu muierile lor mai înainte, iar Crâncu mai îndepărtat cu muierea sa, iată le iese-n cale jupânul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decât un om pământean, şi răpeşte, adică fură muierea lui Crâncu şi pe el îl omoară.
Câtă vreme va fi stat el acolo mort, nu se ştie, destul că-ntr-un târziu vine pe-acolo cumnatul său, care ţinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, şi cum vine, pe loc îl cunoaşte şi aduce apă vie de-l învie şi apă tare de-l întăreşte, băgă în el puterea de la trei bivoli, apoi zboară de la cumnatul său.
Cei doi fraţi nu ştiau nimic de necazul lui, că erau mult mai înainte. Deci el se luă, merse şi merse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, merse până dete de o căsuţă mică în mijlocul unei păduri. Acolo şedea soră-sa cea mai mare, care era măritată după Vultur.
- Bună ziua, soră!
- Sănătate bună, frate, dar ce cauţi pe-aici, că pe aici om pământean n-am văzut de când sunt aici?!
- Oh, soră dragă, nu umblu de gras şi de buiac(1), ci de necaz. Iată, jupânul Pogan îmi fură nevasta văzând cu ochii, nu mă ştii tu îndrepta unde şade?
- Nu ştiu eu, dar stai până vine bărbatu-meu acasă, că tot de la o fântână cară apă cu Poganul şi tot cam într-o vreme; el te va şti îndrepta.
Nici n-avu s-aştepte mult. Veni Vulturul de la fântână cu două fedeleşe mari pline de apă, iar când a fost în tindă, se făcu un fecior zdravăn şi frumos, să te fi tot uitat la el.
- Bună ziua, cumnate!
- Fii sănătos, cumnate! Ce vânturi te poartă pe-aici, prin ţara noastră?
- Oh, cumnate, mi s-a întâmplat o pagubă foarte mare. Mergând cu nevasta de mână de la socri, mi-a ieşit jupânul Pogan în cale şi mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit să mă îndrepţi unde şade, să-mi iau nevasta de la el.
- Bucuros, cumnate, bucuros îţi arăt unde şade, dar nici n-ai lipsă să mergi până la el, că pare-mi-se o văzui venind la fântână după apă; hai să ţi-o arăt.
Şi merse Crâncu cu cumnatul său până aproape de fântână, unde în adevăr întâlniră nevasta, şi-o duse Crâncu cu sine către casă.
Dar jupânul Pogan avea un cal năzdrăvan care îi da de ştire când i se întâmpla ceva daună. Aşa fu şi atunci: calul începu a râncheza de gândeai că lupii îl mâncau. Şi iese jupânul Pogan din curţi şi merge la grajd:
- Dar ce câinii să te mănânce îţi este? Nu mai poţi de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat?
- Nu mă sudui, stăpâne, zice calul, că eu nu sunt de vină; nu rânchez nici de foame, nici de sete, dar Crâncu, vânătorul codrilor, a prins pe stăpâna şi merge cu ea.
- Cum dracu?
- Aşa cum îţi spusei, stăpâne!
- Putem sta până voi mânca un ţipău(2) de pâine şi voi bea un cop(3) de vin şi voi dormi un somn?
- Putem şi mai mult!
Şi se puse jupânul Pogan şi se ospătă bine, mâncă şi bău boiereşte, apoi dormi una popeşte şi numai după aceea încălecă calul şi merse după Crâncu, vânătorul codrilor; dar în câteva minute şi fu ajuns şi omorât, iar muierea i-o luă din nou.
Dumnezeu ştie câtă vreme o fi stat el mort. Destul că odată nimereşte pe-acolo cumnatul său, Hărăul, şi-l cunoaşte; şi dacă-l cunoaşte se pleacă la el cu apă vie şi cu apă tare. Din apa cea vie toarnă câţiva picuri şi-l învie, iar cu apa cea tare-l întăreşte, îi dă putere câtă au şase bivoli, apoi zboară de acolo.
După aceea ce scoală Crâncu, vânătorul codrilor, frecându-se la ochi, şi vede că iar e fără nevastă.
Du-te, Crâncule, iar în lume după ea !
Mergând aşa, nimereşte la o căsuţă la poalele unui munte; era numai aceea singură, iar înăuntru află pe sora sa cea mijlocie, ce era măritată după Hărău.
- Bună ziua, soră!
- Să fii sănătos, frate! dar ce cauţi pe aici, pe unde numai eu sunt om pământean?
- Oh, draga mea soră, dar uită-te cum am păţit cu jupânul Pogan, că-mi fură nevasta ziua la amiazi, iar pe mine mă lasă dormind. Acum aş merge la el, dar nu ştiu unde şade, să merg să mi-o iau şi să o duc acasă. De aceea venii să te-ntreb pe tine nu cumva ştii tu unde şade?
- Nu zău eu, frate, dară stai până vine cumnatul tău de la fântână, că-i dus după apă şi-ndată vine; el poate că te va şti îndrepta.
Nici nu trecu mult şi numai văzură Hărăul (uliul) venind cu două fedeleşe pline de apă, iar când fu dinaintea casei se făcu un drag de fecior, de-ţi era mai mare dragul de el.
- Bună vremea, cumnate.
- Bună să-ţi fie inima; da, cum mai trăieşti?
- Bine, dar pe tine ce vremi grele te poartă pe aici?
- Oh, Doamne, cumnate, am dat de un necaz. Mergând cu nevasta de la socri către casă, îmi ieşi-n cale jupânul Pogan şi-mi luă nevasta, iar pe mine mă adormi. O dată am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu-meu Vultur, dar acum mergând cu ea către casă, el iar m-a adormit şi mi-a luat muierea şi-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar în zadar, nu ştiu în ce parte şade, de aceea venii până la tine să te rog de cumva ştii unde şade, să-mi spui să merg după ea.
- Nu trebuie să mergi chiar până la curţile lui, că pare-mi-se o văzui mergând după apă. Vino să ţi-o arăt, apoi grija ta e cum vei merge.
Aşa şi fu: nevasta era la fântână şi-o luă Crâncu, vânătorul codrilor, şi du-te! Dar calul iar spune lui jupân Pogan că-i fuge nevasta şi cela-i zise:
- Pot mânca două pâini şi bea două copuri de vin şi dormi ca două ceasuri?
- Poţi, zise calul.
Şi mâncă jupânul Pogan două pâini şi bău două copuri de vin şi dormi ca două ceasuri, apoi încălecă şi într-o minută îl ajunge şi pe Crâncu îl omoară, iar cu nevasta pleacă spre curţile lui.
Dumnezeu ştie cât a zăcut el acolo în drum, destul că odată nimereşte pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul său care ţinea pe sora cea mai mică. Şi se uită Lupul bine la el şi zise:
- O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crâncu, vânătorul codrilor; l-a omorât hoţul de căpcân, jupânul Pogan! O să-l înviu, sărmanul!
Apoi se luă Lupul şi aduse apă vie şi apă tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu cea tare mi-l întări; îi dădu putere câtă este în nouă bivoli. Apoi se duse Lupul.
După aceea se scormoni şi Crâncu vânătorul.
- Doamne, dar greu am mai dormit!
El credea că numai adormise, apoi se uită după nevastă; adică ea - ca pieri în palmă!
Apucă-te, Crâncule, iar şi-ţi caută nevasta, ori te du acasă fără ea, de râsul satului!
Şi merse Crâncu, şi merse, se duse multă cale şi nu dădu nici de o casă, nici de un dobitoc baremi. Într-un târziu vede o casă lângă pădure; nici să-i fi dat cât bine e în lume, nu i-ar fi părut mai bine decât când văzu căsuţa aceea, că era şi supărat şi obosit, dar era şi lipit de foame, şi gătase merindea. Adică în casă şedea sora lui cea mai mică, care era măritată după Lup.
- Bună ziua, soră dragă!
- Să trăieşti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauţi aici?
- Nu mă întreba mult, soră dragă, ci mai bine pune-mi ceva de mâncare, că apoi îţi spun eu toate, dar acum nu te văd de foame. Şi-i puse soră-sa de mâncă, apoi începu:
- Soră dragă, am dat de un mare necaz: m-am însurat şi când mergeam cu nevasta la noi acasă, iată-mi ieşi în cale jupânul Pogan şi mă adormi, şi-mi fură muierea. După ce mă trezii din somn, umblai până dădui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n mâini, dar Poganul mă ajunse pe cale şi mă adormi şi-mi luă nevasta a doua oară. Dacă mă trezii din somn mi-o mai puse o dată-n mână cumnatul eu Hărăul, dar iar mi-o fură hoţul de Pogan. Acum bine că dădui de tine, doară ştii unde şade, să mă îndrepţi la el, să-mi iau muierea, că să ştiu că chiar capul mi-l pun, tot nu mă las până n-o aflu la el acasă, că sunt foarte tare înverşunat.
- Nu ştiu, zău, dragul meu frate, dar acuş trebuie să vină de la fântână Lupul, cumnatul tău, el, de ştie, de bună seamă te va-nvăţa ce să faci.
Nici nu stătură mult şi veni lupul de la fântână cu două fedeleşe mari de apă, după cap. Când fu dinaintea uşii, se făcu un fecior frumos, de numai ca el doară, dar altcum nu mai puteai vedea.
- Bună ziua, cumnate!
- Să dea Dumnezeu bine. Dar ce vânturi te poartă aici, pe la noi, cumnate?
- Bune vânturi şi nu prea, că uite cum şi uite cum mi s-a întâmplat cu muierea, adică cu jupânul Pogan; acum vin la tine să mă îndrepţi baremi unde şade, că - drept spunându-ţi - eu nu ştiu păşi nici un pas în ţara voastră, nu cunosc nici un colnic, nici o potecă.
- De mers - zise Lupul - n-ar fi mare lucru, că îndată putem merge chiar la el acasă şi să-i luăm chiar şi muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ţi-a luat până acum muierea şi-n tot rândul te-a şi omorât; noi te-am înviat, cumnaţii tăi, şi te-am mai întărit; întâi te învie Vulturul, după aceea Hărăul şi-acum eu. Tu ar trebui să-ţi însemni (câştigi cu orice preţ) un cal mai năzdrăvan decât al lui jupân Pogan, apoi să furi muierea şi s-o pui pe cal lângă tine, ca jupânul Pogan să nu te ajungă cu calul lui.
- De unde să-mi însemn eu cal mai năzdrăvan ca al lui?
- Hm! De unde? În fundul iadului se află o babă ce se cheamă Vâj-babă, aceea are caii cei mai năzdrăvani. Mergi şi slujeşte la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) şi capeţi un cal. Tu-ţi vei alege calul care-l vei vedea mai rău, numai cu pielea pe oase, apoi să vii cu el încoace. Când te va ajunge vreun necaz, gândeşte-te numai la unul din cumnaţii tăi.
Se puse bietul Crâncu pe cale şi nu se opri până la fundul iadului, la Vâj-baba, unde ajunse chiar cu seara odată.
- Bună seara, mătuşă!
- Să trăieşti, voinice! Dar de unde şi până unde?
- De departe, mătuşă, chiar din lumea albă, sunt un biet fecior sărac, am venit doară mă vei băga slugă pe un an.
- Că te bag - zise ea - dar bine să ai grijă, de nu-mi vei sluji pe plăcere, vezi parii cei nouăzeci şi nouă? Toţi sunt plini cu capete de om; în parul al sutălea va merge al tău; de mă vei sluji însă omeneşte, atunci îţi dau în tot anul câte un cal, care ţi-l vei alege tu din stava(4) mea.
- Şi ce lucru voi avea? întrebă feciorul.
- Oh - zise baba - ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de o iapă ce am; dar să grijeşti, când va răsări soarele să fii aici cu ea, că eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grijă de ea, de s-ar întâmpla să fugă acasă la mânz, atunci mânzul o suge şi eu, neavând cu ce-mi face cafeiul, te voi mânca pe tine, iar capul colo ţi-l voi pune lângă cele nouăzeci şi nouă şi se împlineşte suta. Pricepuşi?
- Pricepui.
- Şi te legi?
- Mă leg!
- Te mai întreb o dată: din bunăvoie te bagi la mine slugă şi vei face tot ce zic?
- Din bunăvoie mă bag slugă şi voi face tot ce zici.
Bine. Învoirea fu făcută. Baba intră în căsuţă, unde avea o fată, şi-i zice:
- Bagă bine de seamă, să poţi scăpa, că de nu, mâne mâncăm pe dracul, vezi că suntem hămesite de foame şi nu căpătăm un om plinuţ. Acesta ar fi numai bun.
- Lasă numai pe mine - zise fata - bine că l-au adus păcatele lui aci, că o să trăim o ţâră şi bine cu carnea lui. Şi se dete peste cap şi se făcu iapă.
Îndată ce înseră, se sui Crâncu, vânătorul codrilor, pe ea, şi hi, la câmp! El nu se coborî de pe ea cât fu noptiţa de mare. Dar către ziuă-l prinse un somn greu şi adormi; atunci iapa-l puse frumuşel călare pe un muşuroi şi se cam mai duse.
Când se deşteptă, se mai făcea ziuă. Şi începe a plânge:
- Vai de mine, că-mi pune baba capul în par!
- Nu te teme - zice un Hărău mare, era cumnatul său, Nu te teme; iapa ta nu e iapă, e zmeoaică, fata babei, şi vrea să-ţi pună capul în par, ci nu te teme; acum s-a făcut o cioară şi zboară chiar pe sub nori, ci merg eu după ea; când o vei vedea aproape de tine, tu să dai cu căpăstrul în ea şi să zici:
Hi, iapa babei,
c-un mânz după tine!
Şi zbură Hărăul până în înaltul cerului şi acolo află pe iapa babei în formă de cioară, şi mi ţi-o ciocăni şi mi ţi-o flocăi, de gândeai că nu-i mai rămâne pene, şi mi ţi-o aduse în jos. Când fu aproape de fecior, el dete cu căpăstrul în ea şi zise:
- Hi, iapa babei,
c-un mânz după tine!
Şi în clipa aceea se făcu (iapă) şi merse acasă.
- Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că-ţi aduc iapa?
- Pare, ca şi când mi-ai trage un rug pe spate!
Apoi dete feciorului de mâncare şi-i spuse să meargă să se culce.
Şi se culcă feciorul fără pic de grijă şi adormi, ca omul obosit, iar baba luă pe fată la trei parale şi-o bătu, şi-o bătu până toată o învineţi, de ce s-a lăsat de-o păscut-o sluga toată noaptea. În deşert îi spunea fata tot ce ştia, că ea nu voi să creadă.
După ce înseră, merse iar la câmp. Şi nu se coborî de pe spatele iepei toată noptiţa, dar colo de către dimineaţă în zori de zi, îl lovi un somn nemaipomenit şi, cum închise ochii, îndată se trezi călare pe un muşuroi, iar iapa, ca-n palmă.
Începe a se văita, începe a plânge, dar iapa nu-i şi pace! Atunci îi iese în cale un Vultur mare - era cumnatul său:
- Dar ce te vaieţi, cumnate?
- Dar cum să nu mă vaiet, că uite cum am umblat şi uite cum...
- Nu te supăra nimic; ea s-a făcut un miel sub o oaie, vezi colo în muntele cela. Eu merg şi iau mielul de sub oaie şi-l aduc aici lângă tine. Când îl voi slobozi jos, tu să dai cu căpăstrul în el şi ză zici:
Hi, iapa babei,
cu doi mânzi după tine!
În câteva minute era aci Vulturul c-un miel în gheară şi-l slobozi lângă Crâncu, iar acesta-i dete una cu căpăstrul şi zise:
- Hi, iapa babei,
cu doi mânzi după tine!
Şi îndată fu făcută iapă şi Crâncu, vânătorul codrilor, se urcă pe ea şi hi! acasă.
- Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că ţi-aduc iapa acasă?
- Pare, ca şi când mi-ai trage un rug pe spate!
După ce mâncă bine, Crâncu se culcă şi dormi, iar baba se duse la fată ş-o bătu, ş-o bătu de gândeai c-o prăpădeşte cu bătaia.
- Dar lasă-mă, mamă, că miel sub o oaie m-am făcut şi ş-acolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie să scap. Vin acasă şi mă fac un ghem, tu mă pune sub covată în tindă ş-apoi să şezi pe covată.
Seara iar merse Crâncu la iapă. Nici nu trecu bine de miezul nopţii şi începe feciorul a cucui (moţăi) şi numai se trezeşte călare pe un muşuroi cu căpăstrul în mână. Supărat, necăjit, plângea ca un copil; acum când îşi mai împlinise anul, acum să-şi pună capul!
Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul său, şi-i zise:
- Nu te supăra nimic, cumnate; hai la baba acasă, că iapa s-a făcut un ghem sub covată-n tindă, iar baba şade călare pe covată. Eu voi intra în staulul oilor şi-al caprelor şi mi-oi face isprăvile mele, baba va auzi oile zvârcolindu-se şi caprele zbierând şi va ieşi să vadă ce e. Atunci tu intră fără frică în tindă, ia ghemul de sub covată şi mergi cu el în drum şi-l trânteşte jos şi zi:
«Hi, iapa babei,
cu trei mânzi după tine!»
Aşa şi făcură; merseră la baba acasă. Lupul intră în staul şi prinse numai o capră, dar aceea aşa larmă făcu, încât trebui să iasă baba până afară să vadă ce e. Într-aceea feciorul se furişă iute în tindă, luă ghemul de sub covată şi fugi cu el în drum, unde oprindu-se dete cu el de pământ şi zise:
- Hi, iapa babei,
cu trei mânzi după tine!
Şi numai văzu că ghemul se face iapă şi intră în curte:
- Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că mă vezi?
- Dar cum să nu? Nu se putu însă destul mira că de unde are iapa,că ea ştia că-i sub covată.
- No, mătuşă, slujitu-te-am cum se cuvine?
- Slujit; mergi acum în grajd si-ţi alege un cal, care vei voi, ş-apoi te du.
Şi intră Crâncu în grajd şi se uită peste toţi caii, iar în fundul grajdului era o gloabă de cal roşu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poştă-i vedeai coastele. Pe acela şi-l alese feciorul. În zadar zicea Vâjbaba că nici de ruşine nu-l lasă să plece de la ea cu calul cel mai rău, că el nu voi să primească (decât) numai pe acela.
- No - zise baba după ce văzu că (nu) învinge cu el - de-ai ales din mintea ta, bună minte ai, iar de te-a-nvăţat cineva, îi poţi mulţumi că bine te-a învăţat.
Şi se luă Crâncu până ieşi de la babă, apoi după ce-a ajuns într-o pădure a zis calul:
- Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur o dată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales.
Şi făcu feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari şi după ce trecu focul tot, apoi vântură spuza cu pălăria de pe jar ş-aduse calul aici să mănânce; şi mâncă, până mâncă tot jarul, apoi se scutură o dată de-i săriră toate floacele de pe el şi rămase ca uns cu unt de frumos.
- Acum sui, domnul meu, pe mine, şi-mi spune: cum să te duc? ca vântul ori ca gândul?
- Să mă duci ca gândul.
Şi-ntr-o clipită au fost la curţile lui jupânul Pogan, ale zmeului. Aici aflară pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apă, dar nu mai pierdură pic de vreme, ci o puse pe cal şi du-te, copile!
Armăsarul zmeului din grajd atunci râncheză o dată, încât toate ferestrele curţilor se sparseră şi ieşi zmeul afară mâinios să vază ce-i.
- Dar ce câini ai iar, foame ţi-e? Sete ţi-e? Ştiu că Crâncu, vânătorul codrilor, n-a mai înviat să vină după nevastă.
- Ba chiar a înviat ş-a dus-o mai înainte.
- Ce gândeşti: pot mânca trei pâini, pot bea trei cupe de vin şi dormi ca trei ceasuri, apoi să plec după el?
- Poţi pe dracul, c-acum Crâncu e călare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere decât mine.
- Să mergem dar!
Şi se luară, ca vântul, tot pe sub nori şi-n urma Crâncului, dar nu era modru(5) de-al ajunge. Când zări oleacă calul zmeului pe-al Crâncului, zise-n limba lor:
- Frate, frate, mai înceată-ţi paşii că, de nu, plesnesc.
Iar calul Crâncului a zis, vezi bine în limba cailor, de nici zmeul nu pricepu:
- Bucuros îmi mai domolesc paşii dacă vei arunca pe zmeul o dată-n sus în slava cerului, apoi să faci cu el zup în fundul pământului, ca nici de nume să nu-i auzim.
Şi calul zmeului aşa făcu: aruncă o dată pe zmeu în slava cerului, apoi făcu cu el zup! în fundul pământului, de tot mii de bucăţele se făcu.
Acum aşteptă calul Crâncului pa-al zmeului şi merseră împreună până acasă la fraţii Crâncului.
Aceia erau bătrâni şi plini de copii, dar Crâncu, prin câte trecuse, şi tot era voinic şi frumos, de gândeai că nici un gând nu l-a mâncat în viaţă.
Dar Crâncu aci puţin a stat, căci i-a venit veste că socru-său trage de moarte şi-l cheamă să ia el stăpânirea. S-a şi dus ş-a rămas împărat în locul socru-său ş-a stăpânit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit deodată cu dreptatea.

Iar eu mă suii pe-un cui
Să nu v-o mai spui.


Notă:
(1 Buiac - zburdalnic, nebunatic.
(2) Ţipău - pâine mică.
(3) Cop - cană de aproape un litru.
(4) Stavă - herghelie.
(5) Modru - chip, mod, putinţă.