vineri, 30 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 30. Calul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


30. Calul



S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ţinut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintâi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurându-şi coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar când se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înţeles că cineva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frâul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtându-şi stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l înveţe cu viaţa înfrânată de zăbală şi pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre câmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire când, după alergările prin vânt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
După câţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În faţă le răsări deodată un alt vârtej, şi se loviră într-un vălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mângâiară îndelung pe coamă.
Trecu şi războiul. Întors acasă, îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Şi vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs şi puterea şi avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos, cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp şi-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Într-o zi uşa grajdului se deschise larg, şi doi soldaţi aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul să smulgă din braţul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. Îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâiaşi dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încălecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse şi dânsul gâtul şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva aşa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.
Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Într-o zi bătrânul nu se mai putu ţine pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile şi trupul îi alunecă jos. Întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.

joi, 29 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 29. Părăsită

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

29. Părăsită


Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, şi ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rând, clopoţelul a trecut la toţi mânjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dânşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.
Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se şterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ceşi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dânsa paşte puţin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lângă ea nu se simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori seara, îşi aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating uşor, ca şi când ar alinta-o. Şi parcă întreg câmpul s-a obişnuit cu dânsa, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dânsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungându-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc până departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întâi de-a curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adânci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povârnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte întotdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...
În dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuş. Şi deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine ştie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoţând ţipăte de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!” şi a doua oară: „Martaaa!” Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia şuvoiul gâlgâia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. Şi vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând şi dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit.

miercuri, 28 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 28. Gâza

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

28. Gâza


Calul suia din greu dealul. Năduşise. Muştile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-şi lărgească dârlogii, până ce călăreţul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăştiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr şi-i beşicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunişuri. Unde şi unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălţimea şoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârşit, mai făcu cei câţiva paşi de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puţin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie şi dânsa ca o flacără. Un vântuleţ răcoros îi înfăşura gâtul şi crupa ca într-o pânză udă. Îşi încordă muşchii şi-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea ţintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu şi mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, şi calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl aşteptase, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cât de cât. Şi-n faţa lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă straşnic din iarba coaptă şi că pentru dânsul e un locuşor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Până la târg nu era mult. Vântul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta şi la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânărică, se întindea departe, până la poalele munţilor întunecaţi. O smuncitură a dârlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întârziere, trecu şanţul pe o podişcă ce se îndoia sub greutatea lui; poticni, simţi călăreţul prăvălindu-se până peste gât; o ploaie de lovituri îl făcu să-şi ia seama la mers. Câmpul parcă îl mai învioră. Târgul rămăsese în urmă, la stânga: mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se şterse, cele dintâi căsuţe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăştiau printre îngrăditurile de nuiele. Câţiva purcei fugiră, guiţând, din drum; un câine se luă după el, lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântână cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta ţarinei stătură. Stăpânul său se coborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dârlogii peste oblâncul şeii, de-i încordă gâtul, şi porni pe jos. În mijlocul satului, lângă biserică, se opri. Ajunsese la crâşmă. Pe laviţe, femei, moşnegi şi câţiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mână, cu ulcelele dinainte.
Stăpânul îl duse din dos, lângă un gard, şi-i legă dârlogii de un par.
Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpânul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fân, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulţime de poloboace pline cu huştile borşului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oţet. Spre crâşmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau.
Frânt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul.
Deodată un zumzet uşor îi lovi auzul şi, în aceeaşi vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de câmp, de flori i se împrăştie până în suflet şi-l răcori ca un izvor. Gâza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simţi cum iese şi porneşte, sprintenă, cu picioruşele mărunte, în susul frunţii. Cu coada ochilor de-abia o zări, şi strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea ţintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezişul pe lângă ochiul lui; o simţi cum merge deasupra pleoapei, înfiorându-l uşor, cum i se ridică pe gât, pe sub coamă, cum se suie până sus, lângă ureche, şi rămâne acolo, la umbră...
Mulţumit, calul îşi apropie gleznele şi dormitează.

marți, 27 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 27. Voinicul!

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu



27. Voinicul!


L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — şaua de lemn, şi i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpănească; opt sedile cu brânză — patru şi patru; iar deasupra, moţ, cei doi băieţi ai stăpânului, veniţi la stână din ajun, spate la spate, să nu-şi scoată ochii.
Dar pe când ciobanul, ştergându-şi sudoarea cu dosul mâinii, de pe frunte, aducea poclada s-o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mâna ciobanului pe spinarea măgarului şi-şi făcu un locuşor sub o încreţitură a poclăzii, tocmai cât îi trebuia să fie la largul lui. „O să stau la umbră”, gândea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cât era de mic puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-l apese?
Şi-au pornit la drum, şi-au mers zi de vară prin arşiţa lui cuptor. Curgeau năduşelile de pe cioban; băieţii stăpânului se muiaseră; iar măgarul de-abia păşea. Au trecut pe unde au trecut şi, spre seară, au ajuns la târg şi-au poposit în ograda stăpânului. Iar puricele, simţind c-au ajuns la capăt, se strecură binişor, binişor, şi hop! deodată, sare sprinten şi odihnit pe mâneca ciobanului.
Când dădu însă cu ochii de spinarea măgarului şi văzu ce clădărie stătuse deasupra lui, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am duso eu în spate! Până acum n-am ştiut că-s aşa de voinic!” Şi privea cu mulţumire cum descărca ciobanul pe măgar. Iar când omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoştite, cu genunchii îndoiţi. Iar puricele zise, mâniat, în sine: „Uitaţi-vă ce mămăligă de dobitoc! Eu nu-s nici cât urechea lui, şi nu mă plâng de cât am dus în spate, şi el, fiindcă m-a purtat până aici, mai să cadă în bot! Ia stai să-l înviorez puţin!” Şi aşa zicând, sări drept pe botul măgarului, de-l pişcă până la sânge.
Măgarul tresări, dete dintr-un picior şi vărsă o tivgă cu lapte. Iar ciobanul îi aşternu câteva beţe, să se-nveţe minte de alt' dată.

luni, 26 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 26. Căprioara

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


26. Căprioara


Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.
Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

duminică, 25 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 22. Musafirul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

25. Musafirul


În lungul câmpiei arse, pustii, se înalţă doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care şi ele îşi sug viaţa. Izvorul curge subţire, întinzând în faţă, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare.
În frunzişul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleţi, floreni, câte şi mai câte alte neamuri de zburătoare, toate îşi găsesc aici sălaşul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Şi păsările trăiesc ca-n împărăţia lor...
Azi e o zi înăbuşitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arşiţei.
Din pricina dogoarei, mlaştinile sunt uscate peste tot. Şi bietul vieţuitor se topea; ameţit de căldură, o luă într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Şi, când se credea pierdut, zări cu ochii lui mici, roşii, fără de gene, cu ochii lui cei îngropaţi în grăsimea capului, pâlcul ademenitor de salcii. Îndată şi-a îndreptat râtul spre ele, cum îşi îndreaptă luntrea botul spre ţărm, şi-o porni într-acolo. Când a ajuns şi-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind păsările, care zburară înfricoşate. Se afundă, până la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflând cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zburând zglobie, şi, crezând că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară, pe râtul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînţeles de plăcută, gâdili sufletul musafirului pentru întâia dată în viaţa lui, şi, fericit la culme, prinse a guiţa lung şi ascuţit. Libelula, văzând că se înşelase, zbură, înfricoşată. Iar păsările ascultară cât ascultară zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gând, împânziră, care-ncotro, largul câmpiei încropite.

sâmbătă, 24 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 24. Fricosul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


24. Fricosul



Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten...”
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.”
Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.”
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„...O să răsară.”
Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra!

vineri, 23 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 23. Grivei

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


23. Grivei

E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o. În nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!
Însă vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câini, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câine care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.
Şi toţi ai casei, care treceau pe lângă el, îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blânzi, şterşi de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuţi.
Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul.
Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî şi, când ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolătăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.
Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cât putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiş, şi acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Şi-ncă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.
Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câine care-l chema din depărtari.

joi, 22 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 22. Când stăpânul nu-i acasă!

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


22. Când stăpânul nu-i acasă!

În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

miercuri, 21 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 21. Filozoful

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

21. Filozoful


E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca şi când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumuseţea lui nu-şi dă seama, — de bărbăţia lui însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-l ondulează, de mândrie, până-n vârful cozii. Trăieşte singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme; numai când soseşte ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezeşte, morocănos.
Căci mâncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei şi să înghiţi aer când ţi-e sete de înălţimi ameţitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o ştie. Când ziua fuge din faţa nopţii, el porneşte; atotstăpânitor, păşeşte, măreţ, peste acoperămintele întregului târg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colţ. De-aici ca şi de-acolo, firea lui îl îndeamnă mereu aiurea.
În sufletul lui nu tresare nimic, decât în cele câteva zile când dragostea îl chinuieşte. Căci dragostea e pentru toţi acelaşi veşnic chin. Şi niciodată nu se şimte mai fericit decât după nopţile aceste de zbucium, când, liniştit, gândeşte la ele cu dezgust.
Numai farmecul nopţii îl îmbată. Când târgul se cufundă-n tăcere de moarte, el veghează, de sus, de pe streaşina vreunei case. Şi priveşte. A văzut multe: întâlniri fericite, în colţuri de grădini; rugăminţi duioase, de după fereşti deschise; îmbrăţişări pătimaşe, în unghere de ziduri; despărţiri sfâşietoare, în praguri de uşi. O întreagă ţesătură de patimi, ca şi sus, în lumea acoperişurilor, cu deosebirea că jos firul patimilor se torcea mereu, fără de nici un răstimp. Şi-n schimb liniştea cerului cum îl minuna! Nici un frământ, nici un zbucium; cunoştea cerul şi-l citea ca pe o carte. Ştia când răsare luceafărul; când pornea la drum carul mare; când îşi încorda strunele lira; când îşi aduna puii cloşca. Era un astronom. Şi de sus, de unde sta, i se părea câteodată că şi el făcea parte din lumea aceea, că-mprejurul lui se-nvârtesc toate, prietenoase, înţelepte, tăcute ca şi el. Şi era fericit. Singura fiinţă fericită! Iar când zorii mijeau şi când, liniştit, urca acoperământul să se strecoare iarăşi în noaptea vreunui pod, gândea, mulţumit, că n-are nici o îndatorire către nimeni, cum nimeni n-avea către el. Şi cugeta: „Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu fie al tău, — să trăieşti singur: tu, şi cerul deasupra.”

marți, 20 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 20. Singuratecii

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu



20. Singuratecii


Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foşnet, pe lacul adormit că pare o uriaşă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gâtul lăsat între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasărea pluteşte lin, şi în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume.
Sus, pe bolta adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipeşte tainic, strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic călătoare în necuprinsul firii.
Şi cum, jos, lebăda sidefează faţa apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sunt pâlpâirile nopţii acesteia, în care lumea pare adâncită într-un somn de moarte. Amândoi rătăcesc singuri, amândoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mândri, deopotrivă de reci, deşi unul, bulgăre de gheaţă, celălalt, pară de foc. Şi se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul şi se-ntâlnesc: din înalt, luceafărul îşi coboară raza jos, în adâncul apei, unde răsare ca un mugur de aur.
Iar pasărea se apropie de scânteia picurată din cer şi pluteşte uşor împrejurul ei, mai întâi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse, până ce se opreşte drept deasupra răsfrângerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint.
Şi astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor.

luni, 19 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 19. Mărinimie

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


19. Mărinimie


În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.
Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.
Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. În spaima ei, îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Îşi aştepta sfârşitul.
Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe.
Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
— Oaac!

duminică, 18 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 18. Luptătorii

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

18. Luptătorii


Soarta se vede că-i menise aşa: să fie vecini şi să fie duşmani. Şi-amândoi cocoşi frumoşi.
Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul şi penele subţiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mlădioase, şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniştiţi ca nişte gâze, creasta plecată, ştrengăreşte, roşie, aprinsă ca para focului.
Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puţin-puţin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, uşoară, răsfirată. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută şi roşie ca o garoafă.
Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese încă faţă-n faţă, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amândoi sosise pe neaşteptate.
Cocoşul alb, cu găinile lui, ieşi pe tăpşanul de din dosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din care se şi hrănea cea dintâi urzeală a lăvicerului ierbii.
Cum scurma aşa cocoşul, îşi auzi tovarăşele şoptind. Ridică semeţ capul şi, drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmaşul negru se proptise, gata de luptă. Găinile se opriră; înţeleseseră că aveau ceva de privit.
O scăpărare, şi s-au repezit. S-au oprit faţă-n faţă, cu gâturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile puţin desfăcute şi datenapoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, şi se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede şi, cu capetele pe spate, se avântară din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.
Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat.
Şi iarăşi se deteră-napoi, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odată vântul, aşa s-au ridicat de la pământ. Se îndesară pene-n pene, căutând să se apuce cu pliscul, să se sfâşie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; şi-n sfârşit se ţintuiră locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţişul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. Plini amândoi de sânge, tremurând, stătură aşa până când durerea îi învinse; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie.
Sângele clocoti deodată în trupul amândurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se năpustiră, de astă dată pe viaţă şi pe moarte.
Strânşi în gheare ca-n nişte cleşte, cu pliscurile împlântate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pământ şi iar se înălţară, aprigi, în picioare. Săpară pământul cu pintenii, şi ţărâna sărea împrăştiată. Penele, negre şi albe, zbârlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abraşă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăştia petalele-n vânt.
Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată şi se descleştară doborâţi, însângeraţi, răsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sânge. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dungă roşie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului.
Şi cum stăteau aşa, găinile se apropiară, mulţumite şi mândre parcă fiecare de stăpânul lor; îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată, ca şi cum şi-ar fi zis: „Pe mâine!”, se depărtară ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului său.

sâmbătă, 17 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 17. Ca soarele!...

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

17. Ca soarele!...



O casă, o livadă şi-o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări.
Aşa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe şi mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoş a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut deatunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele — alta, gâştele şuşoteau, fel şi chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiţi. Ei şi-au văzut de treabă. Acum o săptămână, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au şters-o şi aceştia. Iar zarvă, iar şuşoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau două păsări faţă-n faţă, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?” Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?” Pichiroiul aşa; americanca altfel. Şi ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, când pichirea, stingheră, hotărî să-şi caute un soţ şi-şi puse ochii pe păun — pasăre de neam mare — se feri de toţi, de frică să nu li se aşeze cineva de-a curmezişul dragostei. Şi-a început pichirea să se învârte-n sus şi-n jos pe lângă păun. Azi aşa, mâine iar aşa, până când i-a venit odată la socoteală şi i-a şoptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri”: „Te iubesc!” Păunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urmă şi-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întâlneşti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit şi-a răspuns: „Chiau!”: „Bine!” Şi zilnic s-au curtat. Pichirea, mică şi pestriţă, dar şireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Şi aşa, într-o dimineaţă, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devremior chiar decât cocoşul, a ciugulit ce-a putut şi, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Şi-amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajişte. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întâia oară şi-au apropiat pliscurile: întâiul sărut! „Sunt mulţumită!” „Chiau!” „Sunt fericită!” „Chiau!” Ce Dumnezeu, gândeşte pichirea, numai atât e în stare să-mi răspundă? Şi-n clipa aceea se înălţă, rotund şi de aur, soarele!...
Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul străluceşte de parcă ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl priveşte încântată, mândră de frumuseţea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Şi, cu sufletul ei sălbatic, plin de poezie, îşi îmbie şi iubitul: „Priveşte, priveşte, dragă!” Dar păunul se supără. Îngâmfala îi descleştează limba: „Ce să te uiţi la soare, când mă ai pe mine? Rogu-te, priveşte-mă!” Şi cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în faţă şi îşi înroteşte coada: „Priveşte-mă!” Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde: „Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ţi mai văd nici strălucirea ta.”
Şi, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele...
Numai aşa păsările din curte nu mai avură prilejul să şuşotească pe socoteala altor doi îndrăgostiţi.

vineri, 16 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 16. Cucoşul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


16. Cucoşul



În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.
Mijeşte de ziuă. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoară, dunga de lumină a zorilor; întâi e ca o dâră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-şi înalţă o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de până acum pare că răsfrânge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţă parcă, şi lumina începe să se cearnă peste pământ, uşoară, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se văd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul şi, chiar în faţă, îşi desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoşul răsuflă fericit, apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremeneşte o clipă.
Cocoşul îşi caută cu ochii tovarăşele, le zăreşte, şi în gândul lui le judecă pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca; băbătia, tot lângă el, şi numai lângă el; a scos cinci rânduri de pui până acum, şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tânără, dar tot o poamă: amândouă gâlcevitoare foc. În dreapta, la rând, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucuieta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urmă. Cel puţin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro şi-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puţin mai răsărită decât un ou şi cu un cucui mai mare decât ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul ţanţoş, tremurându-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireată, întinse gâtul şi, pe când celelalte visau încă, ştrengăriţă, îl săruta de „bună dimineaţa”.
Şi-n aceeaşi vreme, într-o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintâi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi. Cocoşul îşi înfoie penele şi rămase aşa, minunat, în faţa răsăritului care ardea în pară. Peste câteva clipe, privi spre găinile care dormeau şi zise Puicei: „Ce frumuseţe dumnezeiască, dragă! Şi proastele astea dorm.” Apoi plănui o ghiduşie: făcu Puicii cu ochiul, dându-i să înţeleagă că le-o pregăteşte el. Se ridică în picioare, bătu din pinteni, îşi fâlfâi aripile ca două steaguri şi, întinzându-şi gâtul — cu gândul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn —, trâmbiţă din guşă, voiniceşte:
— Cu-cu-ri-guuu!...

joi, 15 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 15. Vulturul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


15. Vulturul


S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi, doritor de lumină, în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălţat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat în aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit în jos. Pe câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur, nici o vietate. I se păru că lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăverile se aştern cu spuză de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturându-şi aripile, făcu un ocol larg, suind şi coborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat pentru ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, în ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, sus, apoi îi dădu drumul şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei care cândva îl ajutase să se ridice.
Luă munţii în lung. Nici o boare de vânt, nici un murmur de ape care să străbată atât de sus.
Şi aşa a mers până după amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul în gâlgâiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei.
Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii încremenite acolo de veacuri.
Pe urmă îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare şi închise ochii.
Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde.
Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.
Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zăreşte prăpastia spre care avea să se coboare, când, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, până-n depărtări adânci, un tunet, şi aripa, amorţită, îi cade în jos. Se rostogoleşte de câteva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, îşi încordează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesubtul lui munţii parcă se prăbuşesc. Aripa îi mai stă puţin întinsă, apoi i se frânge lângă trup, udă de sânge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai înviorează o clipă; iarăşi caută să-şi întindă aripile; se anină de o ramură. Se uită în jos. Drept dedesubt, la rădăcina bradului, un căprior stă liniştit, privind înainte.
Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură straşnică îl cuprinde; parcă ar dori să se stingă toată lumea odată cu dânsul. Se lasă să pice drept peste căprior şi, cu cea din urmă putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed.
În vreme ce căpriorul se scutură şi fuge, năuc de spaimă şi durere, pasărea cade moartă, cu ghearele strânse, cu ochii deschişi.

miercuri, 14 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 14. Pasere de noapte

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

14. Pasere de noapte


O zi înăbuşitoare ca aceasta nu mai coborâse Dumnezeu pe pământ. Se coşcovise scoarţa copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pământul se făcuse cenuşă. Izvoarele secaseră; locul bălţilor nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, câte o şuviţă de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boală. Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-şi stâmpere setea. Atunci, unele din ele, o luară în sus, spre ţinuturile înzăpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodată.
Până şi buhna, cât era ea de greoaie, că nu-şi întinsese niciodată încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca şi cum i-ar sufla mereu un foi în coşul pieptului, cu capul ei buhos şi nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasăre de zi, ca celelalte, şi-a dezmorţit aripile şi-a pornit-o la drum, să găsească un izvor, un pârâu, să bea o picătură de apă măcar. Şi cum nu era deloc deprinsă, îşi fâlfâi aripile, dintru-ntâi, de la un copac la altul, apoi de la o poiană la cealaltă, până ce a ajuns, în sfârşit, într-o altă pădure. Decât se-ntunecase de-a binelea, căzuse noaptea, şi peste o apă să deie nici gând. Atunci a poposit pe-o cracă, să aştepte zorii zilei. Răcoarea nopţii o mai învioră.
Dar cum stătea aşa, plecă puţin capul, şi-n clipa aceea zări, chiar sub creanga pe care stătea, cum străluceşte ceva. Ce să fie? se gândi buhna. Ochi de mâţă sălbatică nu erau, fiindcă nu erau doi. Atunci? zbură jos, şi care nu-i fu mirarea când simţi pământul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un şipot bogat în apă, şi-acum nu mai izvora decât câte-o picătură pe care Dumnezeu o păstra, în fiecare noapte, privighetorii. Lucea picătura ceea ca un ban de aur, căci, ca să o găsească privighetoarea, Atotputernicul răsfrângea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gândit, dar de ce străluceşte picătura ceea nu şi-a dat bine seama, şi, numai într-un târziu, şi-a închipuit că uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare însetată însă, sorbi apa, şi-n locul ei rămase pământul întunecat, căci steaua nu mai avea unde să se oglindească. Şi mare-i fu mirarea buhnei când nu mai zări lumina. Vasăzică, ea o băuse odată cu apa? Zburând înapoi pe cracă, se gândi ce se gândi, şi se hotărî... Dacă sorbise lumina, trebuia şi ea, la rândul ei, să lumineze. Poate că Dumnezeu îi hărăzise darul ăsta să mai înfrumuseţeze noaptea. Deci noaptea îi era dat ei să trăiască...
De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, să vadă prin întuneric; şi acuma de bună seamă crede că vede fiindcă luminează dânsa.
O fi şi pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă sorbise picătura de apă care se cuvenea numai privighetorii.

marți, 13 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 13. Nedespărţite!...

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu



13. Nedespărţite!...

Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strâng şi iar se răresc, apoi îşi aleg călăuzele, le pun în frunte, şi-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Încotro?
În nopţile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiinţă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; ţipăte răsar şi se sting; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Şi cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara.
Un stol de turturele a întârziat. Grăbite s-au strâns în dimineaţa aceasta, şi-n fâlfâirile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintrun flaut, pornesc. Întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pânza norilor şi tiveşte pe cer o dungă de lumină. Bucuroase, păsările bat din aripi şi se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului; un ţipăt năbuşit, din guşă — un semn al călăuzei — vrea să le strângă pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşcă clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică îşi curmă zborul, îşi adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieţii, se roteşte în două cercuri, se înalţă drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele râului, care o fură şi o poartă mai departe.
Stingherul, soţul, urmăreşte puţin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat şi, pe apa tulbure, îşi vede tovarăşa. O putere îl ţine atunci deasupra vâltorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plăpând şi pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmăreşte mereu.
Şi sub cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmărindu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!...
Şi-n urma lor, toamna cade mai grea!

luni, 12 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 12. Mai sus!...

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu



12. Mai sus!....


S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliţei: „Pitpalac!”
Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului.
Dar peste puţin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul şi se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul.
Scuturându-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocârliei. Apoi se dezlipi de ţărână şi, pâlpâind din aripi, se înălţă.
Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, şi-ncă una.
Mai sus!
Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea şi pentru soare cânta.
I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărâna pământului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor...
Îşi avântă din ce în ce cântecul; şi încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Şi trupul mereu o trage înapoi către pământ, şi raza mereu o cheamă către înălţimi.
Într-un avânt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, în sfârşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
Şi-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărână spre pământ.

duminică, 11 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 11. În fel de fel de feţe...

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


11. În fel de fel de feţe....


Gaiţa mea e foc. V-am destăinuit păţania ciocănitorii şi de-atunci şi-a pierdut încrederea în mine. O săptămână întreagă am rugat-o până să-şi ţie cuvântul, să-mi spuie cum au căpătat păsările penele lor aşa de minunate la vedere. Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa:
Eu: Pasăre dragă, îţi făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi împărtăşeşti.
Gaiţa: Lasă că te cunosc. Aşa mi-ai vorbit şi rândul trecut, şi mi-ai pus ciocănitoarea pe cap, de-mi amărăşte zilele.
Eu: Gaiţă dragă, mă jur...
Gaiţa: Jurămintele tale sunt ca fulgii mei de uşoare. Uite (îşi scoate un fulg cu ciocul şi-l lasă să plutească în aer).
Eu: Gaiţă dragă, crede-mă, jurămintele mele sunt ceva mai grele...
Gaiţa: Lasă! lasă!... În sfârşit, o să-ţi spun şi povestea asta, şi atâta tot...
Eu: Şi lada-n pod!
Gaiţa: Aşa. Ascultă: La-nceput toate păsările aveau penele de două feluri; albe şi negre, ca ziua şi noaptea. Decât Dumnezeu se cam săturase să le vadă pe toate la fel. Şi ce şi-a zis: „Bine, dacă la trup îs deosebite, de ce n-ar fi şi la pene?” Atunci s-a uitat în sus, în jos, şi-a hotărât îndată unui păun — păunul era alb, cânta mai frumos decât toate şi era şi pasărea lui de casă — a hotărât aşadar unui păun să-şi ia zborul, în zorii zilei, prin înaltul cerului, să-şi moaie penele în albastrul văzduhului şi-n aurul răsăritului, apoi să se lase pe pământ, să-şi poarte aripile prin verdele ierbii. După ce păunul a îndeplinit toate aceste, de-ţi lua ochii cu strălucirea lui dacă-l priveai, Dumnezeu a poruncit unui vultur să adune toate zburătoarele cerului, şi după ce s-au strâns la un loc cu toatele, preasfântul le-a spus că vrea să le înfrumuseţeze. Arătându-le păunul, le zise să-şi aleagă fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea să fie îmbrăcată. Şi ca să-l vadă mai bine păsările pe păun, Dumnezeu îi porunci să-şi rotească coada, şi de atunci păunul căpătă darul acesta. Păsările cerului însă, deprinse mereu cu albastrul văzduhului, cu verdele ierbii şi cu aurul soarelui, puţine au ales penele aceste, şi mai toate s-au bucurat de socoteala sticletelui. Vezi dumneata, mic şi afurisit: „Doamne, zise el, dă-ne din toate câte ceva şi lasă-ne să le amestecăm noi cum ne-o tăia capul.” Dumnezeu a zâmbit şi-a încuviinţat că cele care voiau să asculte de sticlete să facă după cum le-a sfătuit el. Tocmai atunci, hop! şi ciocănitoarea, care întârziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul o cheamă să o mustre că a rupt floarea, apoi porunci unui înger să-i aducă trandafirul, să-l miroasă. Îngerul, când luă crenguţa, se împunse într-un spin şi îndată îi ieşi în vârful degetului o bobiţă de sânge. Fiindcă din pricina trandafirului răsări cea dintâi picătură de sânge pe lume, Dumnezeu meni floarea să se facă roşie, cum se şi făcu, iar pentru că prin ciocănitoare se întâmplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului să-şi şteargă degetul de capul ei, să rămâie însemnată.
Ce să vezi însă? Aşa le-a luat ochii celorlalte păsări roşul ciocănitorii, că toate au năvălit la ea, să se atingă de dânsa, să capete şi ele măcar cât de puţin din faţa sângelui. Cel dintâi sticletele. Dar dintr-o picătură ce s-alegi? Pe urmă şi-au amestecat penele care cum le-au tăiat capul. Vrabia, fiindcă era cald, s-a scăldat îndată în ţărână şi s-a făcut ca dracul. Cioara, foarte înţeleaptă, ce-a gândit: „Eu nu-s proastă, cu pana mea n-o să mă ia nimeni în seamă şi-o să mă înmulţesc în pace. Ia să rămân eu neagră cum sunt.” Şi neagră a rămas. Tot astfel şi corbul. Puţine au avut înţelepciunea să se roage de Dumnezeu să le facă el cum o crede în nemărginita lui mărinimie. Aşa Preaînaltul şi-a atins degetul de penele păunului şi-a făcut: prigoria, gangurul, scatiul. Ba chiar şi eu am întins aripile de mi-a pus albastrul de pe ele. Uite. Mărturisesc, cam puţin, însă şi aşa e bine, că tot mi-a venit mintea cea de pe urmă. Dar cel mai folosit, îţi închipui, a rămas păunul, că tot albastrul, aurul şi verdele, dispreţuit de celelalte păsări, i-au rămas lui. Iar el, de bucurie, şi cum avea un glas minunat, s-a pus îndată să cânte, şi cântă, cântă fără să ia în seamă că Dumnezeu, obosit, vroia să aţipească puţin. De trei ori i-a poruncit Atotputernicul să tacă. El, de unde! Îi da înainte. Atunci, dintr-un tufiş, iată şi privighetoarea! Privighetoarea, pe vremea ceea, era cea mai leneşă pasăre: dormea şi ziua şi noaptea. Şi fiindcă acuma se trecuse cu somnul, nimerise şi ea la spartul târgului şi alergă la Preaînţeleptul să-i schimbe şi ei penele, că nu vroia să rămâie aşa cum o mâzgălise, acum în grabă, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua şi dânsa de pe aripi. Dumnezeu însă se supără foc de lenea privighetoriii şi o lăsă aşa, ba o şi pedepsi să nu mai doarmă nici nopţile de acum înainte. Dar fiindcă privighetoarea zbură pe umărul Atotfăcătorului, şi se rugă frumos de iertare, şi fiindcă îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, i se făcu milă Ziditorului de păsărică. Însă nu-şi mai putea lua cuvântul înapoi. Ce să facă? Tocmai îi lovi auzul glasul păunului. Şi ce se gândi Dumnezeu? Să treacă glasul păunului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o dăduse se cuvenea, în schimb, şi-un dar mare. Ba scăpa şi de cântecul zăludului. Zis şi făcut. De atunci privighetoarea cântă aşa de frumos, iar păunul scheaună ca o mâţă. Ia aşa!
După ce gaiţa sfârşi, m-am gândit puţin, apoi iată ce i-am vorbit:
Eu: Ia ascultă, gaiţo dragă, frumoasă poveste şi mare minciună mi-ai înşirat.
Gaiţa: Dacă o crezi, cum o cred eu, ţi-am spus un adevăr.
Eu: Aşa-i! Dar adevărul e un adevăr când e pentru toţi la fel.
Gaiţa: Şi câte minciuni n-au fost multă vreme, pentru toţi, adevăruri adevărate.
Eu: Gaiţo, umbli cu şiretenii. Adevărul numai noi, oamenii, îl ştim.
Gaiţa m-a privit, a întors capul, apoi a început să fluiere un cântec care am învăţat-o eu, un cântec de batjocură, ca şi cum mi-ar fi zis: „Vorbă să fie!” Ei, vă place?
Ca să mă răzbun pe ea v-am destăinuit şi povestea aceasta. Uite-aşa.

sâmbătă, 10 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 10. Cioc! Cioc! Cioc!

10. Cioc! Cioc! Cioc!


Şi păsările se-nţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. Atâta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!” „Nu strigaţi când nu sunt eu cu voi!” „Tst! pisica!” O vrabie ciripeşte pe gard. D-tale puţin îţi pasă. Şi ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!” În nopţile cu lună asculţi privighetoarea, — te încântă; ajungi să crezi că pentru tine îşi revarsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai dragostea ei
Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcăleandru şi-un scatiu. Să v-o spun.
„Cioc! cioc! cioc!” se aude de departe. Măcăleandrul zice:
— E ciocănitoarea!
— Ciocănitoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu?
— Caută veveriţa, îl desluşi măcăleandrul.
— Veveriţa? De ce?
— Urâţi îmi sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti povestea? Să ţi-o spun!
(Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înţeles, dar le-am ţinut însă minte. Acasă i le-am spus gaiţei, şi gaiţa mi le-a tălmăcit. Aşa vă pot spune întocmai, după zisele măcăleandrului, povestea ciocănitorii:)
— Demult, m-asculţi, scatiule? începu măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puţini de tot, şi poamele şi mai puţine, veveriţa a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească cum o păţise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune! Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, nici cu vârful botului să nu miroase viforniţa, când, într-o bună dimineaţă, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută, — coajă de alună! De unde? că ea nici nu se atinsese încă de merindele strânse. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi-a aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sai ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, şi, cum e iscusită, a înţeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului! Craţ! iaca şi miezul. Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-şi ia prânzul. În dimineaţa când o pândea veveriţa, a sosit tot aşa zglobie, dar de-abia intră în scorbură, că veveriţa se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar veveriţa o prinsese de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca şopârla, în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc şi s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriţă să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbura ei şi, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul! De atunci mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns...
— Zi, de atunci, întrebă scatul, n-are ciocănitoarea coadă?...
— Vezi bine... Ssst! Uite-o...
Mă uit şi eu. O fulgerare roşie străbate luminişul. Ciocănitoarea se caţără cu ghearele de trunchiul unui mesteacăn şi-l ciocăneşte de jos până sus. Apoi trece la alt copac, şi la altul. Fagul sună mai tare, frasinul mai înăbuşit. Un stejar găunos răsună ca un hârb. Şi ciocănaşul bate mereu, se duce, se şterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:
Cioc! cioc! cioc!
Scatiul piruie iar:
— Ştii una, frate măcăleandru? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai nişte vorbe. Ea ciocăneşte fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcând hrana asta.
Măcăleandrul se supără:
— Se cunoaşte că eşti pasăre neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce şi-o fi zis: „Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puţin să trag din asta un folos, să mă hrănesc!”
— Aşa-i! încheie scatiul.
Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lucru însă: dacă veniţi cineva pe la mine, să nu spuneţi cumva gaiţei mele cele ce v-am destăinuit. Mă asurzeşte cu ocările. Vă rog!

vineri, 9 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 9. După asemănarea lor!

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

9. După asemănarea lor!


Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pământului. Îi rămăsese de învieţuit numai câteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască şi inima şi mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte.
Aşa, după povaţa leului, care vroia să ştirbească din măreţia tigrului, făcu mâţa; după gustul raţei, zuliară pe lebădă, făptui gâsca; după placul elefantului, ironist, născu şoarecele. Ascultă chiar pe măgar, care-l rugase că, decât ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios.
Dumnezeu ştia că fiecare din vietăţile aceste îşi vor avea pe pământ menirea lor; că, cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor înlesni mai bine una pe alta; că nici urechea măgarului n-o să prindă nota privighetoarei, după cum nici mărimea elefantului n-o să poată batjocori micimea şoarecelui.
De aceea Atotputernicul se plimba pe pământ, întrebând şi ascultând în dreapta şi în stânga. Într-un rând, odihnindu-se pe o piatră, se gândea cum să mai dea o vieţuitoare aerului. Şi cum căta cu ochii primprejur, iată că vede: sub o frunză, o broască; o albină şi-un fluture pe câte o floare; şi-n mijlocul unei mreje, ţesute între două crengi, un păianjen.
Dumnezeu zâmbi, le chemă la el şi le spuse:
— Ascultaţi, vietăţilor, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarăşă. Doresc să aud povaţa voastră — cum şi ce înfăţişare să-i alcătuiesc. Mergeţi de vă sfătuiţi dintru-ntâi între voi şi veniţi cu lucrul gata.
Cele patru vieţuitoare se traseră mai la o parte, în sfat.
— Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge preasfântului că ne are pe noi? O să lase atâtea fiinţe pe pământ, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-i croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar l-om sătura.
Şi şu-şu-şu, şu-şu-şu, se sfătuiră! Apoi, câteşipatru, veniră în faţa Domnului.
— Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai?
— Înalt-preasfinte, zise broasca, priviţi-mi ochii şi faceţi-i noii vieţuitoare la fel.
— Bun! Dar tu, fluture?
— Priviţi-mi trupul.
— Bun! Dar tu, albină?
— Priviţi-mi aripile.
— Bun! Dar tu, păianjene?
— Priviţi-mi picioarele.
— Bun! Foarte bine! răspunse Dumnezeu şi zâmbi: ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină şi picioare de păianjen! Iată lighioana pe care o doreau ele!
Dihăinile se uitară una la alta.
— Acum să-l vedem, zise albina, încet, broaştei.
Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Şi în mâna Domnului răsări, deodată, noua vieţuitoare.
— Iată sora voastră. Vă place?
Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se:
— Dă... mărite Doamne!...
Şi Dumnezeu înţelese că noua vieţuitoare era într-adevăr frumoasă.
Tocmai în clipa aceasta uite şi-o şopârlă. S-o întrebe şi pe asta, se gândi Dumnezeu.
— Ei, tu, şopârlă, ce zici că-i mai lipseşte fiinţei acestea ca să se desăvârşească sfatul celor patru tovarăşe ale tale?
— Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală şopârla.
— Fie! Du-te! porunci Dumnezeu făpturii celei noi care se ridicase pe vârful degetului său.
Şi aşa, din răutatea celor cinci vieţuitoare, zbură, pentru întâia oară pe pământ, nebunatica şi gingaşa libelulă.
Dar ar fi nedrept să nu se ştie că dintre toate vieţuitoarele numai rândunica fusese mărinimoasă. Ea rugă pe Dumnezeu să dea viaţă unei rândunele mai chipeşe ca ea. Şi Dumnezeu îi făcu hatârul: însufleţi lăstunul. Dar pentru inima cea bună a rândunicii o lăsă tot pe dânsa mai frumoasă.

joi, 8 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 8. În curtea mea

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

8. În curtea mea

Curtea mea e la ţară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se ţese, de cu primăvară până-n toamnă, tulpina de rochiţa-rândunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalţă plopi bătrâni, fuse uriaşe pe care se deapână vântul; pe vârfurile lor ţin acoperământul, — cerul. Tufe de pomuşoară şi de agrişe dau, înăuntrul curţii, adăpost păsărilor mele.
Căci am păsări multe şi felurite. De ici, din portiţa încununată cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul? Răsare soarele. Cocoşul acela negru e ceasornicul curţii mele. Iată-l pe culme, ţanţoş, cu pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de luptă. Parcă vrea să-şi arate bărbăţia cârdului celuia de claponi din faţa lui, — găini care nu se ouă, ale căror pene lungi şi moi îi prefac într-un fel de sălcii plângătoare printre păsări.
A, uite-o, harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i picioruşele în ghetele galbene pe nisip de iute ce aleargă, cu boneţică albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cerceluşii de mărgean la ureche, strânsă în fusta ei cu picăţele, bibilica — picherea — aleargă dintr-un colţ într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi guriţa când vreo leneşă se întrece mai mult cu dedeochiul somnului!
Albe, linse, sau zburlite ca de vânt, legănându-se, sâsâind, îndemnând la tăcere, le vezi? cârdul de gâşte se înşiră, una după alta, ca şi când cea din capăt ar fi înghiţit un mosor de sfoară al căreia capăt l-ar fi hăpăit, pe rând, toate celelalte.
Dincolo, lângă teuca de apă, sunt raţele; parcă-s totdeauna văduve, aşa-s de ursuze. Mişcând mereu din ciotul cozii, la dreapta şi la stânga, ca şi când dânsa le-ar îndemna şi îndrepta trupul încotro s-apuce, ştiu numai să-şi desfacă lopăţelele pliscului, să se linciurească-n apă.
Dar bate soarele tare. Pune-ţi mâna la ochi, să poţi privi mai bine.
Colo, sub tufişul cela de agrişe, sunt cloştile. Înfoiate, gata să sară în capul oricui s-ar apropia, ele scurmă mereu, ca şi când ar căuta o comoară. Îşi hrănesc puişorii. Gâgâlicii! boţuri de aur, cu două picături de rubin drept ochi. Uite-i cum se frământă, cum se strâng, roi, şi se desfac pe urmă, cum se ciupesc de la un viermişor. Unul a sărit pe spatele mamei şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul, i se cocoaţă după gât. De acolo urmăreşte cu ochişorii lui vioi ce fac ceilalţi; prinde clipa, sare şi apucă viermişorul. Apoi, fugind sub aripa caldă şi ocrotitoare a cloştii, ospătează. Ceilalţi rămân locului prostiţi, sărăcuţii! până ce zăresc o altă pradă.
Dar ce-i? Găinile se strâng să privească iscoditoare. Doi cocoşi tineri s-au apucat la luptă. Penele zbor ca luate de vânt. Stai puţin şi-o să vezi! Grămăticul curţii mele e doar curcanul! Iată-l: i-a şi zărit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupeşte şi-l urmăreşte până în celălalt colţ al curţii. Iar dacă a făcut pace, e şi dreptul lui; se-nroteşte, îşi atârnă şiragurile de hurmuz şi mărgele la gât şi, ca un drept judecător ce este, primeşte închinăciunile tuturor.
Numai fantele, craiul curţii mele, priveşte-l, nici nu vrea să se uite la el. Tot necazul lui e că grămăticul îşi poate înroti la fel coada.
Auzi un lătrăt? E Dudaş, Dudaşache, dulăul, păzitorul. Acuma cercetează gardul dacă n-are vreo gaură prin care să se poată strecura lighioanele înăuntrul curţii. Când găseşte o deschizătură, se opreşte şi latră, — dă de veste.
Aha! Vezi? S-au oprit toate păsările, cu capul întors spre cer. Gâgâlicii de aur au năvălit sub aripile cloştilor, să se ascundă. O săgeată străbate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grijă! Grămăticul l-a zărit cel dintâi. Şi-a strâns mugurul nasului, şi-a scos guşa în afară şi-l urmăreşte cu ochii, să sară. Gluguind, parcă-i zice: „Poftim, dacă-ţi dă mâna!” Dar vultanul e priceput; ştie cu cine are de-a face. Un ocol, şi se şterge prin zare, să caute aiurea o pradă mai puţin păzită.
Şi-n urma lui păsările îşi văd de hrană, gâgâlicii răsar iarăşi la lumină, şi liniştea şi pacea se lasă peste curtea mea.
Hai de ne-om duce şi noi!

miercuri, 7 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 7. Hoinar

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

7. Hoinar




O clipă ţinu noaptea, cât ţin nopţile de vară, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. Şi totuşi, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineţii, i se păru că dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bănuind:
„Ce Dumnezeu răsare soarele atât de târziu!”
Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se răsfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, şi peste câmpie năvăli un văl de aur. Fluturul îşi pâlpâi de câteva ori aripile şi, din vârful galben al tulpinii de lumânărică, unde poposise de cu seară, îşi luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la târg, o luă într-acolo.
Curând zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pârleazul şi, mehenghi, se furişă întâi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă? Nimic! În schimb, de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau, cu florile deschise, fragede, liliachii bătând în albastru, sinilii bătând în roz, acoperite de rouă ca de nişte nestemate. „Fragede flori”, gândi fluturaşul şi, bătându-şi aripile albastre stropite cu aur, le sărută pe rând. „Aici o să stau astăzi pe vremea arşiţei”, gândea ştrengarul. Dar tot privind la ele, găsi zorelelor o scădere; prea îşi schimbau faţa; dimineaţa într-un fel, la amiază într-alt fel, iar seara se-nchideau morocănoase. „Nu-s statornice”, adăugă craiul şi plecă mai departe. Cum zbura, aşa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se aşeză pe o tulpină de rozetă. Şi cum rămăsese pierdut, răsuflând mireasma îmbătătoare, se gândea: „Nu e floare mai fermecătoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei să mori, şi mori fericit.” Gândind astfel, privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mâhnit, îşi mai schimbă din păreri: „Într-adevăr, îmbătător miros, dar de ce oare firea nu îmbină niciodată toate însuşirile la un loc? Poftim, priveşte, cine împrăştie o asemenea mireasmă! Ce flori mărunţele, pipernicite, aproape verzi, ca şi frunzele.” Şi fiindcă în clipa aceea veni până la el adierea unor crini, urmă: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!” Fără să stea în cumpână, îşi făcu vânt spre lujerul înalt, subţire şi mândru al unui crin întârziat. Aşezându-se în potirul parfumat, alb ca zăpada, berbantul îşi destinse aripile puţin, să se odihnească, dar băgă de seamă că se umpluse de praful galben al florii şi se necăji: „Foarte mulţumesc de gazdă, dacă e vorba să ies mânjit!... Şi unde mai pui că aici stai ca într-o mănăstire.” Se înălţă în aer. Se încălzise grozav. „Parcă e mai cald ca la câmp”, gândi sprinţarul. În vremea aceasta ochii lui zăriră, aşa, ca o şuviţă de sânge. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripile, lovi de câteva ori aerul şi se lăsă, uşor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creaţă şi îmbălsămată. „Uite-o floare care nu-i năzuroasă, îşi zise; o găseşti pretutindeni; şi, cu toate astea, ar avea dreptul să fie mândră cu faţa ei îmbujorată. Da, garoafa într-adevăr mi-i dragă.” Şi stătea, hoinarul, tolănit pe frunzişoarele moi, ca un paşă, când parcă îl ameţi ceva. „Ce să fie? A! mirosul garoafei. Uite asta, cugetă craiul, asta nu-mi place la garoafă. Nu putea, adică, să aibă un miros al ei, numai al ei? Trebuia să împrumute mirosul pipărat de cuişoare? Pfui!” Zglobiu, îşi văzu de drum, aiurea, strănutând... Şi ziua trecea, şi rătăcitorul zbura mereu, mereu, fară astâmpăr. „Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita. Fiindcă-s albastre ca şi mine, s-or fi crezând, mă rog, lucru mare”, atingându-le, dispreţuitor, cu vârful aripii, le lăsă în urmă. Ce mai straturi de ochiul-boului! „Sunt prea din topor, băgă de seamă curtezanul. Ce e floare trebuie să aibă ceva care să o înrudească de aproape cu cerul, cu aerul... sau cu mine.” Îngâmfat, se împiedică de o gura-leului: „Mersi, de-alde dumneata găsesc şi-n câmp, la ţară.” „Ei, cu micşunica se schimbă vorba, adeveri şiretul, asta, da.” Şi se lăsă, elegant, în roate, deasupra florii cuminţi. Îşi strânse aripile una, îşi răsuci mustaţa, făcu ochii mici; micşunica rămase liniştită; gazdă bună, dar nu sprinţară. Flăcăul se necăji: „Ho, băbătie, prea te crezi! Eu n-am venit să dorm.” Şi fugi râzând. Mărgăritărelele nu le putea suferi, zbură pe deasupra lor, numai să le facă în necaz; întrucât priveşte barba-împăratului, îi venea rău numai când se gândea la numele ei... Ziua trecea, soarele scăpăta; se mai răcorise. O luă înspre gherghine. Cocoţate sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „Înalte şi proaste”, zise pierde-vară şi, înălţându-se sus, căută cu ochii trandafirii. Îi zări. Se coborî încet, curtenitor, se închină în faţa fiecăruia. „Flori de paradis, flori măiestre, flori...”, dar cum se întorcea, în dreapta şi-n stânga, complimentând, aripa i se zgârie de-un ghimpe. Craidonul o şterse repede, fără să se mai uite înapoi... Trecu pe lângă lalele fără să le privească; dar în drum făcu cu ochiul rochiţii-rândunicii, o veche prietenă, şi spuse o vorbă proastă unui stânjenel scuturat, îmbătrânit, ce i se ţinea în cale. Zarnacadelelor le rămăseseră doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fură o sărutare unei cicori, rătăcită pe acolo cine ştie cum. Şi cicoarea îi aduse aminte de câmp. „Tot mai frumos e câmpul... Dar nu-i vorbă, şi-n grădină!...” Şi parcă departe, într-un colţ, zări o floare învoaltă, necunoscută. Grăbi, dar, deodată, începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum. Neputând să mai zboare, se lăsă, la întâmplare, pe un spin uscat, să aştepte zorii, suspinând nemulţumit: „Ce Dumnezeu se-nnoptează aşa devreme!...”

marți, 6 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 6. Cântăreţul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

6. Cântăreţul

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gândeşte el, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viţă. Pământul era o nimica toată, un boţ de humă ce orbecăia făr' de nici un căpătâi prin văzduh, când neamul lor greieresc îşi ridica osanale lui însuşi, sub frunzele uriaşe din care astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea, dăinuiau stăpâni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreţ în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Şi astea nu erau vorbe de ici, de acolo, ci le povesteau bătrânii în toate minţile lor, şi ei, fireşte, de la alţi bătrâni pricepuţi le auziseră. Căci, doar aşa rămân poveştile pe lume.
Toate gândurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul sub care dânsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic să fie?” se întrebă greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. „Fireşte, gândi greierul, lăcustă şi să stea acasă, dracul a mai văzut?!” Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.
Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de vaca-Domnului — gângăniile cele roşii stropite cu negru — i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor greierul înţelese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei păsări venetice care tulbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie şi, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le în juru-i, să-l asculte. Şi, cu toată oboseala, greierul le cântă, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-Domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-au de făcut decât să-l asculte.
Şi le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva suliţe pe cer. Iar încălzindu-se grozav, căntăreţul se rugă de iertăre, să aţipească puţin. Şi se adăposti sub frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-Domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cântăreţ şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.

luni, 5 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 5. Musculiţa

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

5. Musculiţa

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind, să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin străchini, se aşază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intră până şin potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii, căci e Paştele. Nimic...
În sfârşit, dă Dumnezeu şi ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbârnâind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale căreia colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti; nu o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grijă să se înmoaie dintru-ntâi în dulceaţă. Musculiţa se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rândului: „Slavă ţie”. Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o liturghie, pe-un dascăl, căruia îi rămaseră pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere, nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungând-o.
Acum s-a săturat; se suie binişor până-n mijlocul slovei roşii, care o atrage. Îşi scutură aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi şi le freacă unul de altul, ca şi cum ar ascuţi două cuţite; apoi, leneşă, aţipeşte.
În clipa aceasta uşa se deschide dintr-o dată. Sfinţia-sa, Popa Gheorghe, intră supărat, aprins la faţă, răsuflând din greu. A făcut slujba, la biserică, s-a abătut pe la Petru bacalul, aşa, în treacăt, a luat un pelinaş şi s-a întors acasă. Şi poftim ce găseşte: preoteasa nicăieri, — dusă prin vecini; copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întâi toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi de pe fereastra din sală.
— Poftim!... ei poftim! strigă părintele înfuriat. Apoi îşi aruncă ochii pe masă şi se supără şi mai rău. Până şi cărţile mi le-au vrăfuit!
Repede, cu o mişcare iute, sfinţia-sa închide ceaslovul şi-l aruncă, la loc, în dulap.
Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivită, se făcu una cu hârtia tocmai în clipa când, mai adormită, izbutise să-şi statornicească în căpuşorul ei un gând: „Ce bine e să trăieşti şi să mori sătulă!”

duminică, 4 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 4. Călătoare!...

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

4. Călătoare!...


E călătoare! A ieşit din muşuroi furnica şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţă, a pornit să vadă lumea... Ea ştia că ochii duc şi mintea întoarce; că, văzând multe, ştii destule şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire să călătoreşti dimineaţa, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, şi când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap şi porneşte la drum.
În dimineaţa aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea să se gândească, drumeaţa, că, privind şi minunându-se numai, nu câştiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin mirişte, de cizma unui vânător, îşi şi puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneaţă şi destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu iscusinţă, o luă încet pe cusătura carâmbului, în sus. Călătoarea îşi dete toată silinţa să se urce mai repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliştea pe care cizma unui alt vânător i-o dăduse într-o zi: trei tovarăşe din furnicar strivite, dintr-o dată, sub talpa grea a omului. „Ciudat, gândi furnica în sine, s-ar zice că numai pentru ca să facă rău îşi învelesc oamenii picioarele în pielea groasă a încălţămintelor.” Şi tot gândind astfel, furnica ajunse la pânza îmbâcsită de praf a pantalonilor vânătorului. Îi sui şi pe aceştia, în zigzag, şi, când dădu de cel dintâi buzunar al surtucului, se opri. Să se coboare, să nu se coboare-n el? Din cele ce învăţase dintr-atâtea călătorii, şi de la alţii, ştia că pe oameni, mai ales, cu greu îi poţi cunoaşte pe dinafară. Iar în buzunarul unui om, îi povestise o bunică a ei că picase odată peste un pumn de ouă furate dintr-un furnicar; bunica dăduse de veste numaidecât, întreg neamul furnicesc venise şi, în vreme ce drumeţul dormea în iarbă, cât ai clipi, cărăbăniră toate ouăle, ca pe-o pradă de război. Aşa, furnica îşi luă inima în dinţi şi, uşoară, se coborî în buzunar. Scotoci încolo şi-ncoace; într-un colţ dădu peste câţiva bani de aramă. Îi pipăi, îi mirosi — întrebuinţare nu le putu găsi! „Ce-o fi făcând oamenii cu lucruri care, după cât se vede, nu le aduc nici un folos?” judecă ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai şi-acolo! De-abia se coborî însă, şi, repede, căută să fugă înapoi. Buzunarul, îmbâcsit cu foi de tutun, o ameţise. „Iată ce fel de buruieni ştiu culege oamenii!” îşi zise, dezgustată, furnica. N-avea noroc! O luă mai sus; se urcă până după gâtul vânătorului. Acesta ridică tocmai atunci mâna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mânecă, până lângă pumnul încleştat pe gâtul unei puşti. Şi cum căta ce anume vrea să facă omul cu lucrul cela ce-l ţinea în mâini, cât ai clipi din ochi, prinse drept înainte zborul unei prepeliţe. În vremea aceasta, o bubuitură groaznică răsună şi-un nor de fum învălui furnica în ceaţă, în mirosul lui pipărat şi acru. Vânătorul alergă şi, mai dincolo, ridică prepeliţa moartă şi-o puse în tolbă. Furnica, îngrozită, o luă la fugă pe mânecă în sus, apoi, de cealaltă parte pe care se urcase, se coborî pe haină. Ca să ajungă jos, trebuia să treacă peste tolbă. Păşi iute peste geanta de la şoldul vânătorului şi, la marginea ei, îi veni sufletul la loc. Tocmai atunci ochii furnicii zăriră o bucăţică de pâine ce rămăsese prinsă în reţea. Oricât era de grăbită, lucrul găsit ştia că nu se lasă-n drum; mai ales merindele. „Bine că m-am ales măcar cu ceva”, îşi spuse în gând şi se grăbi să culeagă fărâmitura. Dar cum o apucă, îndată o şi lăsă la loc: fărâmitura era udă de sângele păsării. „Brrr! Vasăzică, ăsta e omul!” gândi furnica; şi repede-repede-repede o luă pe cizmă în jos. Se coborî pe un fir de iarbă şi îşi scăldă, cu mulţumire, trupul într-o picătură de rouă.

sâmbătă, 3 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - Sărăcuţul!...

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

3. Sărăcuţul!...



S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înşurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţe. Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura fără să dea din aripi.
Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi, s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. „Ia! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!” Cocoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mândru înainte. „Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cocoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: „Acuma chiar c-am păţit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cocoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul peste spate; iar cocoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cocoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după un gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi, lăsându-l, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi credă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el — hârtia, pe dreapta — gardul, — trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! De aşa păsări mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua-bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă, cu lăcomie, cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.
Sărăcuţul cărăbuş!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rând, să privească, de cum zărise cărăbuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigându-şi după dânsa odraslele care duceau în minte o învăţătură mai mult.



Luceafărul, an IX, nr. 18, 16 septembrie 1910

vineri, 2 iulie 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - Gândăcelul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

2. Gândăcelul


Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.
Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţarâna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.
În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe lujer în sus, să meargă, să meargă şi să meargă până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură, — sau o vedea el ce-o face.
Atunci se mişcă din nou, şi după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...
Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:
— Uf! că mult mai am de suit, Doamne!



Revista Făt Frumos, anul III, nr. 3, 1 aprilie 1909