Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 5. Musculiţa

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

5. Musculiţa

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind, să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin străchini, se aşază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intră până şin potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii, căci e Paştele. Nimic...
În sfârşit, dă Dumnezeu şi ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbârnâind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale căreia colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti; nu o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grijă să se înmoaie dintru-ntâi în dulceaţă. Musculiţa se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rândului: „Slavă ţie”. Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o liturghie, pe-un dascăl, căruia îi rămaseră pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere, nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungând-o.
Acum s-a săturat; se suie binişor până-n mijlocul slovei roşii, care o atrage. Îşi scutură aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi şi le freacă unul de altul, ca şi cum ar ascuţi două cuţite; apoi, leneşă, aţipeşte.
În clipa aceasta uşa se deschide dintr-o dată. Sfinţia-sa, Popa Gheorghe, intră supărat, aprins la faţă, răsuflând din greu. A făcut slujba, la biserică, s-a abătut pe la Petru bacalul, aşa, în treacăt, a luat un pelinaş şi s-a întors acasă. Şi poftim ce găseşte: preoteasa nicăieri, — dusă prin vecini; copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întâi toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi de pe fereastra din sală.
— Poftim!... ei poftim! strigă părintele înfuriat. Apoi îşi aruncă ochii pe masă şi se supără şi mai rău. Până şi cărţile mi le-au vrăfuit!
Repede, cu o mişcare iute, sfinţia-sa închide ceaslovul şi-l aruncă, la loc, în dulap.
Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivită, se făcu una cu hârtia tocmai în clipa când, mai adormită, izbutise să-şi statornicească în căpuşorul ei un gând: „Ce bine e să trăieşti şi să mori sătulă!”