marți, 3 august 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 33. O rază

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


33. O rază

S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.
Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară care tocmai trecea.
Raza călători mai departe.
Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai aşternut la drum.
Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori şi crunţi, înainte, scot puştile, şi-ntr-o clipă, dimpotriva lor alţi oameni se arată. O sclipire: duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoare poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.
Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg.
Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic, o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza: din înalt, ea se coboară, şi-n clipa ceea degetul fetei părea că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:
— Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.
Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.
Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
Într-un alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe mai nu se pot mişca. Se gândeşte mama: câte necazuri, câte nădejdi, şi acum! Şi cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte din ochi, mamei, şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi o polei.
Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânuşiţa spre obrazul mamei şi zâmbi usor.

luni, 2 august 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 32. Frunza

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

32. Frunza


S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând mereu...
Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

duminică, 1 august 2004

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 31. Tovarăşii

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


31. Tovarăşii


E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă şi brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o raţă sălbatică zboară, furişându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo, boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gâturile întinse, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se desluşesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară.
Şi-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care ţârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mâinii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încoardă muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea în jug şi pornesc, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fâşâitul cuţitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte:
— Cea, Duman, tată!
Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapână de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.
Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit:
— Hăis, Joian, tată!
Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei...
E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte:
— Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug...
S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă îşi simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum câtăva vreme. Îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult: o vargă i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
— Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii!
O albină, rătăcită, se ţine mortiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins de stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochi, când cu altul spre pământ, înfigându-şi uneori ciocul.
— O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită, ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
Boulenii răsuflă din greu. Împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni, din care ei abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi-l pune sub cap.
Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân aşa, cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp.
În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, şi de la dânsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topise din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.