Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 14. Pasere de noapte

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

14. Pasere de noapte


O zi înăbuşitoare ca aceasta nu mai coborâse Dumnezeu pe pământ. Se coşcovise scoarţa copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pământul se făcuse cenuşă. Izvoarele secaseră; locul bălţilor nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, câte o şuviţă de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boală. Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-şi stâmpere setea. Atunci, unele din ele, o luară în sus, spre ţinuturile înzăpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodată.
Până şi buhna, cât era ea de greoaie, că nu-şi întinsese niciodată încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca şi cum i-ar sufla mereu un foi în coşul pieptului, cu capul ei buhos şi nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasăre de zi, ca celelalte, şi-a dezmorţit aripile şi-a pornit-o la drum, să găsească un izvor, un pârâu, să bea o picătură de apă măcar. Şi cum nu era deloc deprinsă, îşi fâlfâi aripile, dintru-ntâi, de la un copac la altul, apoi de la o poiană la cealaltă, până ce a ajuns, în sfârşit, într-o altă pădure. Decât se-ntunecase de-a binelea, căzuse noaptea, şi peste o apă să deie nici gând. Atunci a poposit pe-o cracă, să aştepte zorii zilei. Răcoarea nopţii o mai învioră.
Dar cum stătea aşa, plecă puţin capul, şi-n clipa aceea zări, chiar sub creanga pe care stătea, cum străluceşte ceva. Ce să fie? se gândi buhna. Ochi de mâţă sălbatică nu erau, fiindcă nu erau doi. Atunci? zbură jos, şi care nu-i fu mirarea când simţi pământul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un şipot bogat în apă, şi-acum nu mai izvora decât câte-o picătură pe care Dumnezeu o păstra, în fiecare noapte, privighetorii. Lucea picătura ceea ca un ban de aur, căci, ca să o găsească privighetoarea, Atotputernicul răsfrângea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gândit, dar de ce străluceşte picătura ceea nu şi-a dat bine seama, şi, numai într-un târziu, şi-a închipuit că uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare însetată însă, sorbi apa, şi-n locul ei rămase pământul întunecat, căci steaua nu mai avea unde să se oglindească. Şi mare-i fu mirarea buhnei când nu mai zări lumina. Vasăzică, ea o băuse odată cu apa? Zburând înapoi pe cracă, se gândi ce se gândi, şi se hotărî... Dacă sorbise lumina, trebuia şi ea, la rândul ei, să lumineze. Poate că Dumnezeu îi hărăzise darul ăsta să mai înfrumuseţeze noaptea. Deci noaptea îi era dat ei să trăiască...
De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, să vadă prin întuneric; şi acuma de bună seamă crede că vede fiindcă luminează dânsa.
O fi şi pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă sorbise picătura de apă care se cuvenea numai privighetorii.