Fraţii Grimm - Varza fermecată

VARZA FERMECATA
de Fratii Grimm


A FOST ODATA CA NICIODATA un tinar vinator, si vinatorul asta se duse intr-o buna zi in padure dupa vinat. Si era vesel si voios in inima lui si cum mergea el asa, cintind din frunza, numai ce intilni o matusica batrina si urita, care ii spuse:
— Buna ziua, vinatorule draga, pesemne ca-ti merge de minune, ca te vad vesel si bine dispus, dar eu rabd de foame si de sete si n-am pe nimeni sa ma ajute... Fa-ti pomana c-un banut, si nu te-oi uita niciodata!...
Vinatorului i se facu mila de sarmana batrinica si baga mina in buzunar de-i dete citeva parale, dupa cum il lasa punga. Voi apoi sa plece mai departe, dar matu¬sica aceea il opri si-i spuse:
— Draga vinatorule, pentru inima ta buna si milos¬tiva, vreau sa-ti daruiesc si eu ceva, da asculta aici la mine: ai sa mergi ce-o sa mergi, si-n drumul tau ai sa dai de-un pom. Si-n pomul asta or sa stea noua pasa¬rele, care or sa tina in gheara o mantie. Si toate noua s-or bate intre ele pentru mantia asta, fiecare vrind s-o apuce pentru sine... Si de cum le-oi vedea, pune pusca la ochi si trage drept.In mijlocul lor. Si de vei face asa, de buna seama ca n-o sa le mai arda sa stea la gilceava si-or sa dea drumul mantiei. Vezi insa ca si una din pa¬sari va fi atinsa de gloante si va cadea moarta la pamint... Mantia s-o iei cu tine, ca e o mantie fermecata si are un dar minunat: de ti-o pui pe umeri, n-ai decat sa do¬resti sa fii intr-un loc si intr-o clipa esti acolo... Da vezi sa nu uiti nici pasarea... Scoate-i inima si ai grija de maninc-o intreaga! Si de vei face asa, in fiecare dimineata, cand te-i scula, vei gasi sub perna un ban de aur.
Vanatorul ii multumi din suflet femeii si incepu a se gindi in sinea lui: „Frumoase lucruri mi-a fagaduit, n-am ce zice, barem de s-ar implini toate!..."
Si, ce crezi, mai merse el cam vreo suta de pasi, si numai ce auzi deasupra capului zvon de pasari care se ciondaneau! Trase el cu urechea la ciripitul acela ascu¬tit si odata cata in sus, sa vada despre ce-i vorba. Si vazu o gramada de pasarele care tot trageau cu ciocurile si cu ghearele de~o mantie. Si tipau una la alta si se cio-rovaiau, furioase, de parca fiecare ar fi vrut s-o aiba numai ea.

Ian te uita, facu vinatorul mai mult pentru sine, pai se potriveste tocmai cu ce mi-a spus batrinica!...
Si nu-si termina bine vorbele, ca si lua pusca din spinare. Apoi o puse la ochi si tinti drept in mijlocul pasarelelor, de zburara fulgii in toate partile... Intr-o clipa se imprastiara toate, tipind grozav, dar vezi ca una din ele cazu moarta la pamint... Si-n acelasi timp cazu si mantia...
Vinatorul facu intocmai cum il invatase batrinica: taie pasarea si dupa ce-i scoase inima, o inghiti. Apoi pleca inspre casa luind cu sine mantia.
In dimineata urmatoare, cand se trezi, ii veni in minte fagaduiala femeii si vru sa vada de nu-s numai vorbe, dar cum ridica perna, si vazu stralucind un ban de aur. A doua zi, dimineata, afla iar unul sub perna, si tot asa, in fiece dimineata, de cite ori se trezea. Isi strinse omul o gramada de aur, dar vezi ca aurul nu-i aducea multu¬mirea si-n cele din urma incepu el a se gindi: „La ce bun tot aurul de l-am strins, daca stau acasa, intre patru pereti?!... O sa plec sa cutreier lumea, sa aflu si eu cite se mai petrec pe pamintul asta!..."

Isi lua ramas bun de la parinti si, punindu-si ranita si pusca la spinare, pleca in lume. Si intr-o buna zi se intimpla sa treaca printr-o padure deasa. Si cand se sfirsi padurea, numai ce vazu inaintea lui o cimpie si pe cim-pia aceea inaltindu-se un castel maret. La una din feres¬tre stateau o batrina si o fata minunat de frumoasa, si priveau in jos.
Acu , trebuie sa va arat ca batrina era o vrajitoare afurisita. Si-i spuse fetei vrajitoarea aceea:
— Ian te uita la omul de vine din padure! Asta are in trupul lui o comoara minunata si trebuie sa-l vrajim, ca s-o dobindim noi. Si stii ce anume are? O inima de pasare! Si multumita ei, in fiecare dimineata gaseste sub perna un ban de aur. Ei, ce zici, fetita mea iubita, nu ne-ar sta noua mai bine s-o avem, decat lui?...
Apoi cotoroanta prinse a-i povesti cum s-a intimplat toata tarasenia si-o mai invata cum trebuia sa se pre¬faca pentru a-l prinde in mreje pe flacau. La urma n-o mai lua insa cu binele, ci o ameninta si se rasti la ea, privind-o cu niste ochi rai si incarcati de furie:
— Iar de n-o sa vrei sa ma asculti, o sa fii nefericita!... De cum se apropie de castel, vinatorul o si zari pe
fata la fereastra si-si spuse in sine: „Cred ca se cade sa ma hodinesc si eu putin, ca doar ratacesc de atita vreme. Si gindesc sa ramin la castelul asta frumos, ca bani am destui in punga ca sa le rasplatesc pe gazde imparateste!..." Dar pricina adevarata nu era asta, ci-mi pare mie ca chipul cel dragalas al fetei... Ca de cand o zarise, ii ramasese inima la ea. Intra flacaul in casa si, de cum pasi pragul, fu primit cu multa prietenie si ospatat dupa cum cerea cuviinta. Nu trecu mult si prinse a o indragi asa de tare pe fata vrajitoarei, ca nu se mai gindea decat la ea. Si i se uita intruna in ochi, sorbind-o cu privirea.
Si tot ce-i cerea fata, facea cu draga inima, de imi vine sa si cred ca ar fi sarit chiar si in foc pentru ea... Daca vazu baba cit e de prins flacaul, numai ce-i spuse fetei:
— Ei, a venit timpul sa punem mina pe inima de pa¬sare! Nu te teme, c-o sa solomonesc in asa fel ca nici sa nu simta ca-i lipseste...
Baba pregati o bautura si, dupa ce-o fierse si-o ras-fierse intr-un ceaun, o puse intr-un pahar. Iar paharul i-l intinse fetei, ca sa i-l dea vinatorului. Si-i spuse fata vinatorului:
— ...Si-acu , dragul meu, bea in sanatatea mea! Vinatorul se grabi sa bea si, de cum inghiti bautura,
si dadu afara inima pasaruicii. Dar vezi ca fata se tot invirtea pe langa el si i-o lua pe furis. Si trebui s-o inghita, ca asa ii poruncise vrajitoarea!...
Si din ziua aceea, vinatorul nu mai gasi sub perna cite un ban de aur. In schimb, il gasea fata, in fiecare dimineata cand se trezea. Dar ti-ai gasit ca baba sa i-l fi lasat fetei! inca din revarsatul zorilor i-l lua de sub perna. Vezi insa ca vinatorului putin ii pasa ca pierduse o asemenea avutie. Ca acum alta era avutia lui... Si era atit de indragostit de fata, ca nu se mai misca de acasa si nu mai facea nimic altceva decat sa stea tot timpul in preajma ei...
Daca vazu batrina vrajitoare cit e de imbrobodit, prinse iarasi a spune:
— Inima pasaruicii o avem, da acum trebuie sa-i luam si mantia fermecata!
Vezi insa ca fata gindea altfel si-i raspunse maica-si:
— Ba, sa i-o lasam, ca averea tot a pierdut-o! Afurisita de baba se minic foc la auzul astor cuvinte,
si-i spuse:
— O astfel de mantie nu-i un lucru obisnuit. Ehe, arareori se gaseste pe lume o mantie care sa aiba un asemenea dar!... Vreau s-o am si am s-o am! Ca doar n-o sa tin eu seama de vorbele tale nesabuite!...
Apoi o invata pe fata ce sa faca si-i atrase luarea-aminte ca de nu-si baga mintile in cap s-o asculte, o s-o pateasca rau de tot. Si biata fata trebui sa faca tot ce-o invatase maica-sa. Se aseza la fereastra si prinse a se uita in departare, de parca ar fi fost tare mihnita. Vinatorul, care n-avea ochi decat pentru dinsa, se temu ca i s-a intimplat ceva si indata o intreba:
— Da de ce stai atit de trista?!...
— Vai, dragul meu, ii raspunse ea, imi atintesc privi¬rea spre muntele de-i peste drum de noi. Pe muntele asta cresc cele mai frumoase rubine. Si atit de mult jinduiesc dupa pietrele astea pretioase, ca-mi sta gindul numai la ele si de-aia sunt foarte trista. Da cine oare ar putea sa mi le aduca?!... Ca doar pasarile, in zbor, pot ajunge pana acolo... Iar vreo fiinta omeneasca nici¬odata!
— Daca asta ti-e singurul necaz, dadu s-o linisteasca vinatorul, apoi afla ca-mi sta in putinta sa ti-l curm in curind!
Si zicand aceasta, o lua sub mantia lui si isi dori sa fie pe muntele de rubine. Cit ai clipi, se si aflau amin-doi acolo. Unde-ti aruncai privirea, straluceau numai nestemate, ca simteai o placere si-o incintare sa te tot uiti la ele... Si, fara sa se grabeasca, au cules cele mai frumoase si mai pretioase rubine. Dar in ast timp vra¬jitoarea nu statea cu miinile-n sin... Si, prin vraji de tot felul, reusi ca vinatorul sa-si simta pleoapele grele... Si cum somnul ii tot dadea tircoale, flacaul ii spuse fetei:
— Ia hai sa mai stam oleaca si jos, sa ne hodinim putin, ca ma simt atit de ostenit ca abia ma pot tine pe picioare!
Apoi se asezara jos si flacaul puse capul in poala ei, si adormi.
in timp ce dormea, toropit de somn, fata dezlega man¬tia de pe umerii flacaului si si-o puse pe umerii ei. Dupa asta se grabi sa stringa rubinele si celelalte nestemate si isi dori sa fie acasa.
Cind vinatorul isi sfirsi somnul si se trezi, isi dadu seama ca draga lui l-a inselat si ca l-a lasat singur pe muntele de rubine, unde nu era in stare sa calce picior omenesc.
— Vai, incepu a se vaicari el, cit de mare e necredinta pe lumea asta!...
Si ramase pe loc, cu inima incrincenata de durere, ca nu-i dadea in gind ce sa faca pentru a iesi din im¬pasul in care se gasea.
Muntele era al unor uriasi salbatici, care-si aveau sala¬sul acolo si se indeletniceau cu tot soiul de faradelegi. Nu dura mult si, cum statea el asa, privind in zare, numai ce zari pe trei dintre uriasii aceia indreptindu-se catre el. Atunci se intinse cit era de lung, prefacindu-se ca doarme adinc. Uriasii se apropiara de flacau si, cand fura foarte aproape de el, primul dintre ei il impinse cu piciorul, spunind:
— Ia te uita, ce vierme o mai fi si asta?!...
— Ce mai stai: striveste-l cu piciorul! il indemna cel de-al doilea.
Dar cel de-al treilea grai cu dispret:
— Lasati-l in pace, ca nu merita osteneala!... Multa vreme n-o sa mai poata ramine aici, iar de s-o incumeta sa urce muntele pana-n virf, or sa-l inhate norii si l-or duce cu ei.
Si tot sporovaind asa, trecura de el si mersera mai departe, pana ce se pierdura dupa o movila. Vezi insa ca vinatorul luase seama la cuvintele lor, si cum ii vazu plecati, se scula in capul oaselor si-o porni la drum. Si, tiris-grapis, urca pana-n virful muntelui. Dar acolo nu-i fu dat sa ramina multa vreme, ca indata veni un nor si-l inhata. Il duse cu el norul, si un timp il purta pe intinsul cerului. Dar mai apoi cobori jos de tot, deasupra unei gradini mari, inconjurata de ziduri groase.
Si era gradina asta plina de zarzavaturi de tot soiul.
Si asa se facu ca norul il lasa pe flacau din circa, de ajunse, incetisor, pe pamint, printre straturi de varza si alte legume...
Vinatorul cata cu luare-aminte imprejur si-si spuse in sinea lui: „Macar de-as gasi ceva demancare pe-aici! Ca sunt atit de flamind, ca nu mai pot!... Si de mi-o ramine iar burta goala, nu stiu, zau, cum oi pleca mai departe.. Da unde sa gasesc demancare, ca nu vad nici un mar, nici o para, nici un fruct, ci doar ierburi..."
Intr-un sfirsit, cum statea el asa, plin de deznadejde, si nu stia ce sa faca, prinse iar sa se gindeasca:
„Da la urma urmei, de nevoie, o sa-mi mint burta cu niste varza! Nu e ea prea gustoasa, da sa-mi vin nitelus in putere, tot o sa ma faca!..."
Si cum gindi, asa si facu. Alese o capatina frumoasa si indesata, si prinse a se infrupta din ea. Dar abia in¬ghiti citeva imbucaturi, ca se si simti cuprins de-un simtamint ciudat, de parca ar fi fost schimbat cu totul. Si pe data se vazu — dar cu ce groaza!... — cu patru picioare, c-un cap mare si lunguiet, si cu doua urechi lungi-lungi... Pasamite, se prefacuse intr-un magar!... Dar cum foamea nu i se potolise, si cum sub noua lui infatisare varza ii placea indeajuns de mult, incepu sa dea iama prin tot stratul, mincind cu mare pofta.
intr-un sfirsit, nimeri la alt strat, dar vezi ca varza asta parea sa fie de alt soi. Si nu se dadu in laturi sa guste si din ea. Dar de-abia inghitise citeva frunze, ca simti din nou o schimbare si-si recapata infatisarea ome¬neasca.
Apoi vinatorul se culca si adormi zdravan. In dimi¬neata urmatoare se trezi inviorat, de parca nici n-ar fi trecut prin atitea intimplari si, mai inainte de a pleca, avu grija sa rupa o capatina din varza cea buna si una din varza cea rea. Si-n timp ce si le punea in ranita, gindi in sinea lui: „Verzele astea or sa ma ajute sa recapat ce-i al meu si sa pedepsesc necredinta!..."
Apoi sari peste zid si-o porni la drum catre castelul unde-si ducea viata draga lui. Dar vezi ca nu stia in¬cotro e si citeva zile umbla incolo si incoace, fara sa-i dea de urma. Dar, din fericire, un copilandru il indrepta pe calea cea buna, si-ntr-un fapt de seara se afla in fata castelului. Dar mai inainte de a-i pasi pragul, avu grija sa-si innegreasca obrazul cu funingine, si era asa de schimbat, ca de l-ar fi vazut chiar maica-sa, tot nu l-ar fi recunoscut... Si batind el la poarta, ceru adapost.
— sunt atit de trudit, abia ingaima el, ca nu ma tin picioarele sa pot merge mai departe!...
Vrajitoarea cata la el pe dupa grilajul portii, si prinse a-l cerceta:
— Da cine esti, jupine, si cu ce treburi umbli?... Si flacaul raspunse:
— sunt un slujitor imparatesc si-am fost trimis in lume de catre stapinul meu, sa-i aduc cea mai gustoasa varza ce creste sub soare. Si cum mi-a fost dat sa am fericirea s-o gasesc, o port chiar aici, cu mine. Da ma nelinisteste ca soarele arde prea tare si mi-e teama ca nu cumva sa se vestejeasca leguma, ca tare-i frageda!... De asta nici nu stiu daca oi putea-o duce mai departe...
Cind auzi cotoroanta de varza cea gustoasa, odata i se facu pofta si spuse:
— Jupine draga, lasa-ma sa gust din minunatia asta de varza, ca rivnesc la ea!...
— De ce nu! facu vinatorul, cu ingaduinta. Ca doar am luat cu mine doua capatini. Uite, una din ele o sa ti-o dau dumitale.
Apoi desfacu ranita si ii intinse varza cea rea. Vrajitoarea n-avea cum sa stie c-ar putea sa i se-ntimple ceva de pe urma legumei asteia, si cum ii lasa gura apa dupa mancarea asta necunoscuta, se duse singura in bucatarie, sa si-o pregateasca pentru cina. Dar cand fu gata, atit de mare ii fu pofta, ca nu astepta sa fie adusa la masa, ci lua imediat citeva foi si le baga in gura. Dar vezi ca, indata ce le inghiti, isi pierdu infatisarea omeneasca si fugi prin curte in chip de magarita. Dupa putin, veni la bucatarie slujnica, si zarind varza gata facuta, vru s-o duca la masa. Dar in timp ce mergea cu strachina, dupa un vechi obicei, ii veni pofta sa guste din blid si inghiti pe nemestecate citeva foi. Si pe data se prefacu si ea tot intr-o magarita si fugi afara, la batrina. Pasamite, varza aceea isi vadise si de asta data puterea nazdravana... Dar acum zacea imprastiata pe jos, ca strachina cazuse din miinile slujnicei si se facuse tandari, in ast timp, presupusul slujitor imparatesc statea la taclale cu fata cea frumoasa. Dar cum nu venea nimeni cu varza si era si ea pofticioasa, fata nu-si mai gasea astimpar si, pana la urma, spuse:

— Nu stiu de ce nu mai vine odata mamuca, cu varza aia!...
Atunci se gindi vinatorul in sinea lui: „Sa stii ca leguma si-o fi facut de-acu efectul!"... Si apoi spuse cu glas tare:
— Las ca ma duc eu pana la bucatarie, sa vad ce-o fi de intirzie!
Vezi insa ca abia cobori treptele cerdacului, ca le si vazu pe cele doua magarite alergind prin curte. Cauta el varza si o afla imprastiata pe sub niste scaune.
— Bravo! Astea doua si-au primit portia!... facu el, bucuros. Acu mai ramine sa se infrupte din varza si faptura de m-a inselat intr-un chip atit de nevrednic!...
Apoi ridica de pe jos restul de foi si le puse pe un taler. Si inminindu-i-l fetei, ii spuse:
— Ti-am adus chiar eu mancarea cea gustoasa, ca sa nu trebuie sa mai astepti...
Fata se apuca sa manince din varza cu lacomie si pe data isi pierdu si ea infatisarea omeneasca. Si numai ce-o zbughi afara pe usa si incepu sa alerge prin curte in chip de magarita.
Dapa ce vinatorul isi spala fata, pentru ca cele trei femei prefacute in magarite sa-l poata recunoaste, co¬bori in curte si le spuse:
— Acu , veti primi rasplata pentru necredinta voas¬tra! Si legindu-le pe toate trei cu o fringhie, le mina din urma pana ce ajunse la o moara. Batu el in geam, dar cum era cam tirzior, morarul scoase capul afara si-l intreba ce doreste.
— Am trei animale naravase, raspunse vinatorul, si n-as vrea sa le mai tin, ca-mi dau mult de furca. Daca te-ai invoi insa sa le iei la dumneata si sa le dai ada¬post si nutret, si sa le tii dupa cum ti- oi spune eu, nu m-as zgirci deloc si ti-as plati cit mi-ai cere.
Atunci morarul ii raspunse:
— Ma-nvoiesc bucuros! Da cum trebuie sa le tin? Si vinatorul ii arata pe indelete ca magaritei batrine
— pasamite asta era vrajitoarea! — sa-i dea de trei ori pe zi bataie si o data mancare, celei tinere — care era slujnica — sa-i dea o data bataie si de trei ori min¬care, iar celei tinere de tot — care era fata — bataie sa nu-i dea deloc, dar sa-i dea de trei ori mancare.
De, se aratase ingaduitor cu fata, fiindca inca o mai indragea si nu-si putea calca pe inima s-o lase sa fie scarmanata... Apoi se intoarse la castel si gasi acolo tot ce avea nevoie. Dupa citeva zile veni morarul si-i aduse vestea ca margarita cea batrina — care primise in tot timpul bataie si numai o data pe zi mancare — daduse ortul popii.
— Celelalte doua, spuse el, desi n-au murit si primesc mancare de trei ori pe zi, sunt atit de triste, ca multe zile nu cred c-or sa mai aiba si ele.
Daca auzi asta, vinatorul se milostivi de ele si-si domoli inversunarea. Si-i porunci morarului sa le aduca inapoi. Si cand fura iarasi in curtea castelului, le dadu sa manince din varza cea buna si-si luara din nou infatisarea omeneasca.
Atunci fata cea frumoasa ii cazu in genunchi si-i spuse: — Of, dragul meu drag, oare ai putea sa ma ierti vre¬odata pentru raul ce ti l-am facut?!... Da sa stii ca numai maica-rnea e de vina, ca ea m-a silit sa-ti casunez asa un rau si totul s-a intimplat impotriva vointei mele
ca mi-esti drag din tot sufletul!... Mantia ta fermecata e intr-un scrin, cit despre inima pasaruicii, indata o sa iau o bautura, ca s-o dau afara...
Daca-i auzi spusele, pe loc se insemna flacaul si-i grai ca unei logodnice:
— Pastreaza-le, ca mi-e totuna de le ai tu sau eu, ca doar stiu bine c-o sa-mi fii sotie credincioasa!
Si-au facut o nunta de s-a dus pomina, si-au trait impreuna in bucurie si multumire pana la sfirsitul zilelor.

Fraţii Grimm - Racla de cleştar

RACLA DE CLESTAR
de Fratii Grimm


S-A INTIMPLAT ODATA ca un croitor sa plece in lume. Si-ntr-o buna zi s-a nimerit sa ajunga intr-o padure intinsa. Nimeni sa nu spuna ca un biet croitor nu poate sa ajunga departe si la mare cinste, ca mare gre¬seala ar face!... Si cum nu cunostea drumurile prin pa¬dure, la un moment dat s-a ratacit. Peste putin timp s-a lasat noaptea si, de voie de nevoie, a trebuit sa-si caute un culcus in singuratatea aceea. Si era o bezna ca nu vedeai la doi pasi site apucau fiorii. Acu , nu-i vorba, i-ar fi fost placut sa doarma pe muschiul moale, dar teama de fiarele salbatice nu-i dadea pace. Intr-un sfirsit, se hotari sa petreaca noaptea intr-un copac. Cauta el, pe dibuite, un copac inalt si, catarindu-se pana in virf, ii multumi Domnului ca avea cu el fierul de calcat. Ca de nu l-ar fi avut, vintul, care sufla naprasnic printre cren¬gile copacilor, l-ar fi dus cu el cine stie unde. Dupa ce stata vreo citeva ore bune pe culcusul acela de frunzare, cu inima cit un purice si abia tinindu-se sa nu cada, numai ce zari licarind o luminita ce parea ca vine de foarte aproape. Si socotind ca acolo trebuie sa fie o ase¬zare omeneasca si ca s-ar simti mult mai bine intr-un ungher cit de mic decat pe crengile unui copac, se dadu jos cu bagare de seama si-o lua pe urmele razei aceleia de lumina. Si calauza asta luminoasa il duse la o cascioara impletita din trestie si papura. Isi facu el inima si batu cu curaj la usa, si usa odata se dadu de perete. Si-n lumina care veni dinauntru, croitorul nostru vazu un omulet batrin si incaruntit, care purta un gheroc din petice de toate culorile.
— Cine esti si ce cauti pe-aici?!... se facu auzit glasul hirsiit al mosneagului.
— sunt un biet croitor pe care l-a prins noaptea in salbaticimea asta, si te-as ruga din suflet sa ma adapos¬testi pana dimineata in coliba, mneatale primitoare.
— Vezi-ti mai bine de drumul tau, raspunse batrinul, morocanos, ca nu vreau sa am de-a face cu ai de hoina¬resc fara nici un capatii!... Cauta-ti culcus in alta parte!
Nici nu-si termina bine vorbele, ca si vru sa-i trin-teasca usa in nas. Dar croitorul il apuca de pulpana gherocului si incepu a-l ruga atit de staruitor, ca mos¬neagul, care nu era chiar atit de hain la inima pe cit voia sa para, se invoi, in cele din urma, si-l lasa in coliba. Apoi ii dadu sa manince si-i facu intr-un coltisor un culcus cum nu se mai poate de bun.
Si fiindca era trudit tare si abia-si simtea oasele, croitorasul adormi somn fara vise, pana dimineata. Si poate ca nu s-ar fi sculat nici atunci, de n-ar fi sarit din somn, speriat de-o larma infioratoare. Prin peretii sub¬tiri ai cascioarei razbateau tot soiul de strigate si de mugete puternice, ca te prindea groaza, nu alta... Apu¬cat de-un curaj neasteptat, croitorasul sari din asternut si, imbracindu-se in graba, dadu buzna afara. Si ce credeti ca-i fu dat sa vada? Un coscogea taur, negru cum ii smoala, si-o mindrete de cerb inclestati intr-o lupta apriga!... Si cu atita furie se repezeau unul asupra celui¬lalt, ca pamintul se cutremura si duduia de tropotul lor si vazduhul rasuna de racnetele lor turbate. Se batura ei asa care pe care, multa vreme, si croitorasul nu putu sa-si dea seama care din ei doi o sa iasa invingator. Dar, in cele din urma, cerbul fu mai ager si-l strapunse pe taur cu coarnele.
Cu un muget ingrozitor, taurul se prabusi la pamint, dar cerbul nu-l slabi citusi de putin, ci-i mai dadu citeva lovituri, pana ce-l vazu dindu-si sufletul.
Croitorasul inca nu-si revenise din uimire si statea locului, parca incremenit, cand, deodata, il vazu pe cerb venind inspre el in salturi mari... Si mai inainte de-a putea fugi, cerbul se repezi la croitoras si aproape ca-l lua in furculita cu coarnele lui mari. Si-apoi, pun-te pe fuga!... Si goni cerbul peste bolovani si ponoare, si trecu vai, si dealuri, si paduri, si cimpii, parca mincind pamintul... Ca sa nu cada cumva, croitorasul se incles¬tase cu amindoua miinile de capetele coarnelor, dar de gindit, la nimic nu se mai gindea... Se lasase in voia sortii. Si tot timpul i se parea ca zboara...
intr-un sfirsit, cerbul se opri in fata unui perete de stinca si, incetisor, il lasa pe croitoras pe-o movilita. Si multa vreme ii trebui croitorasului pana sa-si vina in fire, ca era mai mult mort decat viu din pricina hur¬ducaturilor si-a groazei prin care trecuse. Dupa ce-l vazu ca si-a revenit oarecum, cerbul isi repezi coarnele intr-o usa care se afla in stinca, si-o izbi atit de puternic, ca odata sari usa in laturi. Si ce sa vezi, limbi groase de flacari izbucnira dinauntru, urmate de valuri-valuri de aburi desi, care-l invaluira pe cerb, ascunzindu-l privi¬rilor!...
Acu , croitorasul nu stia ce sa faca si incotro sa se indrepte, ca sa iasa din acea pustietate si sa ajunga iar intre oameni. Si-n timp ce statea el asa, cu inima indoita, si nu era in stare sa ia vreo hotarire, numai ce auzi un glas care venea parca din stinca. Si-i striga glasul acela:
— Hai, intra fara teama, ca n-o sa patesti nimic! La inceput, croitorasul sovai, dar mai apoi, minat
parca de o putere ascunsa, de un indemn launtric, se supuse acelui glas imbietor. Pasi pragul usii de fier si curind ajunse intr-o sala larga, ca abia ii puteai da de capat. Acoperisul si peretii, si dusumelele salii asteia erau din bucati patrate de marmura care, de slefuite ce erau, scinteiau de-ti luau ochii. Si pe fiecare patrat se aflau sapate niste semne necunoscute.
Croitorasul cata cu de-amanuntul la toate, mut de uimire, si tocmai se pregatea sa iasa afara, cand auzi din nou glasul acela. Si-i spuse glasul:
— De vei pasi pe piatra ce se afla in mijlocul salii, sa stii ca vei avea parte de o mare fericire!
Cum lepadase frica si-si simtea batindu-i in piept o inima viteaza, croitorasul dadu urmare poruncii. Sub picioarele lui lespedea incepu parca sa se desprinda de celelalte si apoi cobori incet in adincime. cand lespedea se opri, croitorasul isi arunca privirea de jur imprejur si se vazu intr-o sala la fel de lunga si de spatioasa ca si cea de sus. Numai ca aici erau mai multe la care sa-ti ramina ochii si inima... In pereti erau sapate nenumarate firide si-n firidele astea stateau niste carafe de sticla stravezie, pline c-un fel de licoare colorata, ori c-un fum albastrui... Pe pardoseala salii se inaltau, una in fata alteia, doua sipete mari de clestar, si sipetele astea indata ii stirnira curiozitatea. Si-n timp ce se indrepta spre unul din ele, numai ce zari inauntru o cladire fru¬moasa, care semana c-un castel, inconjurata de tot felul de acareturi, de grajduri si hambare si de o multime de alte lucruri care-ti incintau ochii. Totul era nespus de mic si lucrat intr-un chip atragator si cu foarte multa grija, de parca ar fi iesit din mina iscusita a unui mare mester, care sculptase fiecare lucrusor cu cea mai mare exactitate.

De nu s-ar fi auzit inca o data glasul acela, croitorasul ar mai fi zabovit inca multa vreme sa priveasca aceste minunatii nemaivazute. Vezi insa ca glasul ii porunci sa se intoarca si sa-si indrepte privirile spre celalalt sipet de clestar. Acu , nici nu va pot spune cit de nemar¬ginita ii fu mirarea cand vazu inauntru o fata dc-o rara frumusete... Si cum sedea ea cu gura usor intredeschisa, parea ca doarme. Si era toata infasurata in parul ei lung si auriu, ca-ntr-o mantie de pret... Ochii ii erau inchisi, dar culoarea vie si insufletita a fetei si o panglica pe care rasuflarea o facea sa freamate nu lasau nici o indo¬iala asupra faptului ca traieste. Croitorasul cata la fata cea frumoasa, cu inima batindu-i de uimire si incintare... Si numai ce deschise ea ochii. Si cand il vazu pe flacau, tresari si dadu un tipat de spaima si de bucurie.
— O, Doamne, striga fata, se apropie ceasul izbavirii mele!... Hai repede, repede, ajuta-ma sa scap din tem¬nita asta!... Daca tragi zavorul raclei asteia de clestar, atunci sunt scapata! Croitorul o asculta fara sovaire, si de indata ce nu se mai afla sub lacata, fata cea frumoasa ridica usurel ca¬pacul de clestar si se salta din racla. Apoi fugi intr-un ungher al salii si se infasura intr-o mantie larga. Dar nu statu mult acolo si, asezindu-se pe-o lespede, il indemna pe flacau sa se apropie de ea. Si dupa ce flacaul ii veni in preajma, fata il saruta prieteneste si-i spuse:

Izbavitorul meu cel mult dorit, Cerul te-a indrep¬tat spre mine ca sa pui capat suferintelor pe care le in¬dur de atita amar de vreme. Si din ziua cand ele or lua sfirsit, or incepe sa curga zilele fericirii tale. Cerul mi te-a harazit ca sot si-ti vei petrece viata alaturi de mine, care te-oi iubi pana la moarte. Si vei fi incarcat de toate bunurile pamintesti, si-o netulburata bucurie iti va umple inima. Da acum asaza-te langa mine, ca a venit timpul sa asculti povestea vietii mele.
Sint fiica unui conte cu stare, si am avut nenorocul sa ramin orfana la o virsta tare frageda. Si cand au inchis ochii parintii mei, ultima lor dorinta a fost sa fiu data in grija fratelui meu mai mare, care m-a si crescut, dealtfel. Ne iubeam mult si atit de bine ne po¬triveam la gusturi si-n felul de-a gindi, ca am luat ho-tarirea sa nu ne casatorim niciodata, ci sa raminem im¬preuna pana la sfirsitul vietii. Din casa noastra nu lip¬seau niciodata musafirii, si megiesii si prietenii ne cal¬cau adesea pragul. Si fata de toti eram la fel de ospi¬talieri. Si se intimpla ca intr-o seara sa vina calare un strain si sa bata la poarta castelului. Si sub motiv ca-i e fugarul obosit si nu mai poate ajunge pana la satul vecin, ne ruga sa-l adapostim peste noapte. Om esti, nu poti lasa pe-un drumet in ulita, fara adapost, si i-am indeplinit rugamintea cu toata cuviinta cuvenita. Acu , omul era istet la minte si priceput la povesti... Si-n timpul cinei ne tinu de urit cu tot felul de povestiri, in chipul cel mai placut cu putinta. Si atit de mult ii placu fratelui meu, ca nu se indura sa-l lase sa plece, si-l ruga sa mai ramina la noi citeva zile. Si dupa citeva clipe de sovaiala, oaspetele incuviinta.

Am stat noi la masa pana seara tirziu si intr-un sfirsit a venit vremea sa ne ducem la culcare. Fratele meu l-a condus pe strain in camera lui, iar eu m-am grabit sa ajung la iatacul meu, ca eram obosita grozav si ardeam de dorinta de a-mi odihni cit mai curind ma¬dularele pe pernele cele moi. Abia atipisem si deodata am fost trezita de dulceata unui cintec armonios si plin de farmec. Si cum nu ma dumeream de unde poate sa vina, am dat s-o strig pe slujnica mea de credinta, care dormea in incaperea vecina. Dar, spre mirarea mea, mi-am dat seama ca-mi este peste putinta s-o fac. O greutate, de parca ar fi fost o lespede, ma apasa cu putere pe piept si-o forta necunoscuta ma robea ei cu totul, ca nu mai eram in stare sa scot nici cel mai mic sunet, necum sa vorbesc. Si chiar in acelasi timp am des¬lusit la lumina opaitului chipul strainului. Pasamite, se strecurase inauntru, trecind prin cele doua usi care erau strasnic zavorite...
Strainul nu intirzie sa se apropie de mine si-mi spuse ca, prin vrajile diavolesti care-i stateau in putinta, a facut sa rasune pana la mine in incapere acea muzica dulce. Si ca ea avusese darul de a ma trezi. Si mai adauga el ca patrunsese prin toate broastele si zavoarele in iatac, arzind de dorinta de a-mi oferi inima si mina lui...
Si atit de mare era dezgustul pe care-l simteam fata de vrajile lui, ca mi s-a pecetluit gura si nu i-am putut da nici un raspuns. Un timp el ramase nemiscat, de parca ar fi fost o stana de piatra, si parca astepta de la mine un raspuns care sa-i fie pe plac. Da cum eu nu-mi des-clestam gura si taceam chitic, incepu sa strige la mine, furios, ca o sa se razbune cumplit si c-o sa gaseasca. destule mijloace ca sa-mi infringa trufia. Si dupa ce facu spume la gura de furie, se facu nevazut. Am pe¬trecut o noapte plina de zbucium si abia spre dimi¬neata am pus capul jos si-am atipit. cand m-am trezit, am dat fuga la fratele meu ca sa-i aduc la cunostinta cele intimplate, dar nu l-am mai aflat in camera lui. L-am intrebat atunci pe slujitorul lui unde e, si acesta mi-a spus ca plecase in zori la vinatoare, impreuna cu oaspetele strain. Si odata mi-a trecut un fior prin inima si ceva imi spunea c-o sa se intimple o nenorocire. M-am imbracat repede si-am poruncit sa mi se insaueze calul pe care calaream de obicei. Apoi, insotita doar de-un slujitor, am pornit in galop inspre padure. Si, ca un fa¬cut, calul slujitorului se poticni de o buturuga si-si rupse un picior. Omul nu mai putu sa ma urmeze si mi-am continuat drumul singura, gonind fara conte¬nire. Si dupa o rariste de fagi, numai ce-l zarii pe oas¬petele cel strain venind inspre mine si ducind dupa el o mindrete de cerb. Il intrebai unde l-a lasat pe fratele meu si cum de-a izbutit sa prinda vietatea asta din ochii careia siruiau lacrimile... Da in loc sa-mi raspunda omeneste, strainul incepu a ride in hohote, de haui padurea. Atunci m-a apucat si pe mine furia si, scotind un pistol ce-l aveam la mine, l-am indreptat spre fiara de om si am tras in el. Dar, ca un facut, dupa ce se izbi de pieptul lui, glontul sari inapoi si intra in capul fugarului meu...
M-am prabusit la pamint si-n ast timp strainul prinse sa murmure citeva cuvinte care ma facura sa nu mai stiu de mine, si ramasei in nesimtire, de parca eram moarta. cand mi-am revenit, ma aflam in cavoul asta subpamintean, zavorita in sicriul de clestar. Vrajitorul imi mai aparu o data si-mi spuse ca pe fratele meu l-a prefacut intr-un cerb si ca palatul si toate celelalte care-mi apartineau le facuse de-o schioapa si le inchisese in celalalt sipet de clestar. Iar pe slujitorii mei ii trans¬formase intr-un soi de fum si-i virise in niste carafe de sticla. Si mai adause el ca de-as vrea sa ma supun, in sfirsit, vointei lui, usor i-ar fi sa le aduca pe toate la starea dinainte, ca pentru asta ar trebui numai ca sa deschida sipetul de clestar si carafele... Dar si de data asta i-am lasat fara raspuns...

Daca vazu ca ma inversunam in hotarirea mea, odata se facu nevazut si ma lasa in inchisoarea asta, cuprinsa de-un somn adinc. Vezi insa ca cugetul meu era treaz, cu toate ca dormeam, si printre imaginile care mi se perindau prin minte, imi aparu si chipul mingiietor al unui tinar care venea sa ma scape de sub vraja... Si azi, cand mi-a fost dat sa deschid ochii, dupa atita vreme, l-am vazut aievea pe cel din vis. Si acela erai tu!... Si mi-am vazut visul implinit. Acu , ajuta-ma sa indepli¬nesc mai departe ceea ce am intrezarit in visarile mele... Si primul lucru pe care trebuie sa-l facem, e sa asezam sipetul de clestar in care e inchis castelul pe acea lespede lata ce e in mijlocul salii.
Indata ce-l asezara, lespedea se ridica impreuna cu fata cea frumoasa si tinarul croitoras, si trecu catre incaperea de sus, printr-o deschizatura ce se casca in tavan. Iar de aici, usor le fu ca sa poata ajunge afara. Fata nu intirzie nici o clipa sa deschida capacul sipetului, si era uimitor sa privesti cum se mareau si se tot mareau castelul, grajdurile, hambarele si toate celelalte acare¬turi, revenindu-si cu repeziciune la marimea lor de mai inainte.
Dupa asta, cei doi tineri se intoarsera in pestera sub-paminteana si, tot cu ajutorul acelei lespezi, scoasera la lumina zilei carafele umplute cu fum. Si cum des¬chise fata carafele, fumul cel albastriu iesi afara si se prefacu in oameni. Si oamenii nu erau altii decat sluji- torii si curtenii contesei. Dar nici nu pot sa va spun cit de mare fu bucuria fetei cand din padure isi facu aparitia frate-sau, avind iarasi infatisare omeneasca. Pasamite el fusese cerbul care-i venise de hac vrajitorului intruchi¬pat in acel taur salbatic...
Si chiar in aceeasi zi, fata cea frumoasa isi tinu fagaduiala si se cununa cu fericitul croitoras, care nu-si mai incapea in piele de bucurie ca daduse peste un aseme¬nea noroc.

Fraţii Grimm - Nalba şi Răsura

NALBA Sl RASURA
de Fratii Grimm


A FOST ODATA O VADUVA SARMANA, si vaduva asta isi ducea zilele intr-o coliba singuratica, departe de picior omenesc. Si-n fata cascioarei avea o gradinita in care cresteau doua tufe de trandafiri. Una din tufe dadea trandafiri albi ca neaua, iar cealalta rosii ca singele. Si mai avea vaduva doua fetite, aidoma tufelor de tranda¬firi. Si una se chema Nalba, iar cealalta Rasura.
Amindoua fetitele erau atit de harnice, de bune la suflet si de inimoase, ca nu cred sa se mai fi gasit sub soare asemenea odrasle. Dar vezi ca Nalba era mai blinda si mai domoala din fire decat Rasura. Zgitia asta de soru-sa nu-si gasea astimpar cit era ziulica de mare si tot alerga de colo-colo prin poiene si pe cimpii, culegind flori si prinzind pasarele. In ast timp insa, Nalba sedea acasa, langa maica-sa, si-i ajuta la treburile casei. Ba, citeodata, cand terminau de gospodarit, fata lua cite o carte si incepea sa-i citeasca din ea, pana ce-o prindea somnul.
Si atit de mult se iubeau cele doua copile, ca nici cand se preumblau nu se departau una de alta, ci mergeau tot timpul tinindu-se de mina, de parca le-ar fi fost teama c-o sa se piarda. Iar cand Nalba zicea cu hotarire:
— Totdeauna sa fim impreuna si nimica sa nu ne desparta! Rasura pe loc raspundea:
- Toata viata, cit om trai!...
: Iar de se intimpla sa fie si maica lor pe-acolo, nu uita niciodata sa adauge:
- Si tot ce-o avea una, sa imparta cu cealalta! Acu , se intimpla deseori ca cele doua surioare sa colinde singure prin padure dupa fragi si dupa zmeura, da vezi ca nici o jivina nu se incumeta sa le casuneze vreun rau, ci se apropiau de ele cu prietenie. Iepurasii se opreau din drum si prindeau sa rontaie din mina lor frunze de varza ori morcovi, in timp ce caprioara pasea linistita, privindu-le gales. Iar cerbul cel sprinten trecea pe langa ele ca vintul, sarind plin de voiosie... Padurea toata parea ca le intimpina in alai cu pasarelele de pe ramuri, care-si inaltau in vazduh toate cintecele, de parca ar fi fost o intrecere... Nici o napasta nu le ame¬ninta si de se intimpla citeodata sa intirzie prin padure si sa le prinda noaptea departe de casa, se culcau una langa alta, de pareau ingemanate, pe-o movilita de muschi, si dormeau duse pana se iveau zorii diminetii. Mama fetelor stia acest lucru si nu se ingrijora defel daca nu veneau in cite o noapte acasa.
Si ce crezi, pe cand se aflau odata in padure, in revar¬satul zorilor, si-si intindeau madularele, ca abia se tre¬zisera, numai ce zarira langa culcusul lor o minunatie de copil intr-o rochita alba, argintie, care stralucea de-ti lua ochii. Dupa ce s-a sculat, pruncul a catat la ele prie¬tenos si, fara sa zica o vorba, s-a mistuit in padure. Si cand cele doua surori privira imprejur, inghetara de spaima. Si cum n-ar fi ramas impietrite, cand chiar langa picioarele lor se casca o prapastie adinca, in care fara indoiala c-ar fi cazut, de-ar mai fi inaintat prin intuneric doar citiva pasi...
Cind ajunsera acasa, ele povestira mamei ce li se intimplase, si maica lor le astimpara curiozitatea, spunindu-le ca trebuie sa fi fost vreun duh al padurii care ii fereste de primejdii pe copiii cei buni.
Nalba si Rasura tineau casuta curata ca un pahar, de-ti era mai mare dragul sa privesti inauntru. Cit dura vara, toata gospodaria casei o facea Rasura, si-n fiece dimineata, mai inainte de a se trezi maica lor, fata avea grija sa-i puna pe pat un buchet de flori. Si-n buchet nu lipsea niciodata cite-un trandafir din fiecare tufa. Iar de veneau zilele cu ninsori si vifornite, Nalba aprin¬dea focul si atirna ceaunul cu fiertura deasupra vetrei. Si de curat ce era, ceaunul de alama stralucea de-ti parea ca-i de aur!...

In serile cand cadea zapada, de inalbea totul in padure, mama prindea sa-i spuna Nalbei:
— Ia du-te de pune zavorul la usa!
Apoi se cuibareau tustrele langa foc si, punindu-si ochelarii, mama incepea sa le citeasca dintr-o carte groasa. Copilele sorbeau cu nesat fiecare vorba, si-n timpul asta degetele nu le stateau nici o clipa. Si Hna din caier se subtia tot mai mult, iar pe fus, firul sporea vazind cu ochii. Si de fiecare data la picioarele fetelor se tolanea un mielut, iar in spatele vetrei, pe-o varguta, o porumbita alba isi ascundea capul in aripi, picotind de somn.
Si intr-o seara, cum stateau ele asa si se incalzeau la dogoarea focului, numai ce se auzi o bataie in usa, de parca cineva ar fi vrut sa intre inauntru. Si-atunci mama se grabi sa-i zica Rasurei:
— Ia du-te repede de deschide, c-o fi vreun drumet ce cauta adapost!
Fata nu se lasa rugata, si din doi pasi fu la usa, de trase zavorul, gindind ca trebuie sa fie vreun biet sarman pe care l-a prins noaptea in padure. Da cand colo, dadu cu ochii de-un urs! Si fiara era indrazneata, nu gluma, ca-si si viri pe usa scafirlia cea groasa si intunecata. Rasura prinse a striga inspaimintata si se trase inapoi, ferindu-se din calea fiarei. Mielul behai jalnic, porumbita zburataci prin odaie, ca alungata, iar Nalba fugi de se ascunse sub patul mamei.
Dar vezi ca ursul nu se repezi sa le insface, ci incepu a glasui ca oamenii: — Nu va fie teama, ca nu va fac nici un rau! sunt pe jumatate inghetat, si v-as ruga sa ma ingaduiti oleaca sa-mi incalzesc madularele aici, la voi!
— Da, cum sa nu! raspunse mama fetelor, cu mila-n glas. Bietul de tine, ia asaza-te ici, langa foc, sa te prinda caldura!... Da ai grija, sa nu-ti pirlesti blana!... Apoi striga: Nalba, Rasuro, ia apropiati-va, fetelor, ca e un urs de treaba si nu va face nimic!...
Daca auzira asta, fetele se apropiara de urs, si, incet-incet, mielutul si porumbita indraznira a iesi de prin cotloanele unde se ascunsesera, ca le trecuse teama.
Ursul cata la copii cu blindete, si de asta data li se adresa numai lor:
— Ia scuturati-mi putintel zapada din blana!... Cele doua fete se grabira sa aduca matura, si-i curatara
asa de bine cojocul, ca nu mai ramase nici un fulg de omat. Si odata se intinse ursul langa foc si incepu sa mormaie multumit, ca acu se simtea si el bine, sara¬cutul!... Se scurse asa vremea, dar nu prea multisor, si fetelor le trecu sfiala, ba chiar incepura sa glumeasca cu musafirul lor cel greoi. Si, ale naibii zgitii, ba ii ciufuleau blana, ba dadeau sa-l incalece, si nu incetau nici o clipa hirjoneala, tavalindu-l cand pe-o parte, cand pe alta.
Iar intr-un sfirsit, apucara o nuielusa de alun si ince¬pura a-l croi zdravan.
Si de cite ori mormaia ursul, izbucneau in ris. Da vezi ca ursul se lasa cu placere hirjonit, si doar din cand in cand, cand se intreceau cu masura, prindea sa le strige:
— Valeu, copilasi, da stati oleaca, sa-mi trag sufletul, ca nu mai pot!

Hei, mai cu masura,
Nalba si Rasura!...
Sau vreti sa piara
ursitul — sa moara?!...

Veni si vremea culcarii, si-n timp ce fetele se virira in asternut, mama ii grai ursului:
— Pe cuptor ai loc berechet si te poti odihni in voie, cit poftesti! Ca aici esti aparat si de frig, si de vreme rea...
De indata ce incepu sa se lumineze de ziua, copiii ii deschisera usa si ursul o porni prin zapada, spre padure. Si de atunci incoace, in fiecare seara, la ora potrivita, se si infiinta langa foc si, culcindu-se langa vatra, ii lasa pe copii sa se joace cu el, cit le era voia. Si atit de mult se obisnuisera Nalba si Rasura cu oaspetele lor, ca nici nu mai zavorau usa pana ce nu venea si prietenul lot cel cafeniu.
Sosira si zilele primaverii, si-ntr-o dimineata, cand toata padurea capatase strai verde, ursul ii grai Nalbei:
— Acu trebuie sa plec si cit o tine vara n-o sa ma mai pot intoarce pe-aci.
— Da unde te duci, draga ursule? vru sa afle Nalba.
— in padure, fata mea, ca trebuie sa-mi pazesc co¬morile sa nu mi le gabjeasca piticii cei rai. Iarna, cand pamintul e inghetat bocna, n-au cum iesi afara din hru¬bele lor de sub pamint. Dar acu , cand razele soarelui au dezghetat pamintul si l-au incalzit, isi croiesc cu totii drum si ies la lumina ca sa ia cu japca tot ce le cade-n mina. Si afla ca tot ce ajunge in vagaunile lor pierdut e pentru totdeauna!...
Despartirea o mihni pe fata din cale-afara, dar vezi ca nu vru sa arate fata de el cit ii era inima de grea, ca multa vreme n-aveau sa se mai vada.
Cind Nalba trase zavorul si ursul se strecura afara, nu stiu cum se-ntimpla ca o bucata de piele se rupse si ramase agatata de-un cirlig al usii. Si chiar in aceeasi clipa, Nalbei i se paru ca vede sticlind ceva auriu. Dar nu ramase pe deplin sigura de ceea ce vazuse si mereu gindea ca poate o inselasera ochii. In ast timp, ursul o lua grabit la picior si curind disparu printre copaci. Dupa o bucata de vreme, mama isi trimise copiii in padure, sa adune vreascuri. Si numai ce vazura intr-o poiana un ditamai copacul, rasturnat la pamint. Iar langa el parca zarira prin iarba o ginganie, topaind de colo-colo... Dar ce anume era, nu putura sa desluseasca pana ce nu fura foarte aproape. Si ceea ce li se paruse a fi o ginganie era, de fapt, un pitic! Un pitic batrin, cu obrajii vesteji si supti si cu o barba colilie, lunga de-un cot. Virful barbii i se prinsese intr-o crapatura de copac si princhidelul tot sarea incoace si-ncolo ca un catelus in lant si desi se dadea de ceasul mortii, nu stia in ce chip ar putea sa scape. Si cand le vazu pe fetite, incepu a se holba la ele cu ochii lui rosii ca focul si tipa de vuia padurea:
— Ce mai stati pironite acolo?!... Ia veniti degraba, de-mi dati o mina de ajutor!
— Da ce-ai patit, omuletule? vru sa afle Rasura.
— Ce te priveste pe tine, gisca proasta si iscoditoare! o repezi piticul. Da hai sa-ti spun... Am vrut sa spintec copacul de-l vezi, sa-mi fac niste surcele pentru la buca¬tarie, ca butucii astia grosi nu-mi sunt de nici un folos. Fac atita flacara, ca indata s-ar arde bruma de mancare de cita are nevoie sa se sature unul ca mine. Ca noi n-avem un burdihan ca al vostru, galigani iscoditori, sa inghitim atitea, si tot sa ne fie foame!... Si cum iti zi¬ceam, reusisem sa infig pana-n crapatura, si totul mergea cit se poate de bine, da afurisita asta de pana, cum n-avea pe ea nici un nod, odata a zbughit-o afara si butucul s-a strins la loc atit de repede, ca n-am mai avut timp cand sa-mi trag mindretea de barba alba, si-a ramas prinsa acolo!... Si-acu , uite, ma tot framint si ma zbat, da degeaba-s toate sfortarile mele, ca nu ma pot misca de aici, de parca-s tintuit!... Da ia te uita, eu le povestesc cum a fost, ca un om amarit ce sunt, si mucoasele astea, cu fetele lor spelbe si nesuferite, s-au pus pe ris, de parca-i comedie!... Ajunga-va, uricioase ce sunteti, nu va mai hliziti atita la mine!...

Cele doua surori isi dadura toata osteneala, dar, oricit incercara ele, nu izbutira sa-i traga afara barba, de parca era intepenita in butuc.
— Las ca dau eu o fuga si chem niste oameni, ca alt¬fel nu-i chip, zise intr-un sfirsit Rasura.
— Ian auzi-o ce a mai clocit in minte! cirii piticul, c-un glas ascutit. Natingelor, nebune ce sunteti, pai nu-mi sunteti prea destule numai voi doua? Altceva mai bun nu v-a putut trece prin capetele alea seci?...
— Da ai rabdare, mosnegutule, cauta sa-l linisteasca Nalba, c-o sa gasim noi un mijloc sa te scapam de la ananghie!...
Nici nu-si sfirsi bine vorbele, ca si scoase din buzunar o forfecuta si, harst! ii taie virful barbii. Cum se simti liber, piticul se si repezi la un sac plin cu aur, care statea ascuns intre radacinile rasfirate ale copacului, si prinse a bombani:
— Ce fapturi fara pic de inima! Auzi, sa-mi sluteasca mindretea de barba! Sa va fie de nas cum m-ati ajutat!...
Dupa ce sfirsi de zis asta, isi salta sacul in spinare si se duse pe aci, incolo, fara sa le arunce macar o privire.
Se scurse asa vremea si intr-o buna zi, cum li se facuse pofta de niste peste, Nalba si Rasura o pornira la pescuit, ca gindeau c-or avea atita noroc sa aduca acasa macar citiva obleti, pentru o ciorba sau o saramurica. In timp ce se apropiau ele de piriu, numai ce zarira un soi de lacusta — sau cine stie ce alta vietate, ca nu se des¬lusea bine ce-o fi — care se indrepta, topaind, spre malul apei. Fetele isi grabira pasul si, mai mergand, mai fugind, dadura ochii cu cine credeti? Cu piticul din padure!...
— Unde mergi asa orbeste, prinse a-l intreba Rasura, ca doar n-oi vrea sa cazi in apa?!...
— Chiar atit de nating ma socoti?!... tipa piticul la ea. Nu vezi ca un peste vrajit ma trage de zor spre apa si ca ma straduiesc din rasputeri sa nu ma duca cu el la fund?!
Vezi ca piticul se asezase mai devreme pe mal, ca sa pescuiasca si el ceva. Dar cum batea un pirdalnic de vint dinspre apa, nu stiu cum facu de-si incurca barba in undita. Si tocmai in clipa aceea, ca un facut, se prinse-n cirlig un peste zdravan, care se tot zbatea sa scape. Dadu piticul sa-l scoata afara din apa, dar cum era tare slabanog, nici pomeneala sa-l poata scoate, ca pestele era mai puternic decat prichindelul nostru, si acu il tragea el spre fund... In zadar se agata, bietul, de buruieni sau de trestii, ca pestele il smucea mereu dintr-o parte intr-alta. Si-n fiecare clipa se afla in primejdie de a cadea in apa...
Fetele picasera tocmai la tanc si-n scurta vreme reu¬sira sa-i vina pestelui de hac. Dar nu la fel de usor fu sa-i descurce piticului barba, ca firele de par se impletisera cu ata unditei, de nu mai stiai cum sa le dai de capat. Nu le mai raminea altceva decat sa scoata iar forfecuta si sa-i taie din nou o bucatica de barba.
— Ce fel de purtari sunt astea, salbaticelor?!... prinse a se rasti piticul la fete, cand simti forfecuta taindu-i barba. Da cine va da dreptul sa ma schimonositi ast¬fel?!... Nu va ajunge ca mi-ati scurtat-o o data? Poftim, acu mi-au taiat din ea partea cea mai stufoasa, ca nici nu mai indraznesc sa apar in fata alor mei, asa pocit... Mai bine va pierdeati pingelele prin alte meleaguri, decat sa ne fi intilnit ca sa-mi dati asemenea ajutor!...
Apoi scoase dintre trestii un sac cu margaritare si, fara a mai zice un cuvint, tiri sacul dupa el si se facu nevazut dupa niste bolovani.
Si se-ntimpla ca-n scurta vreme dupa cele ce vi le-am povestit, mama fetelor sa-si trimita odraslele la tirg, ca sa cumpere ata, ace, sireturi si niste panglici. Drumul pana acolo ducea peste o cimpie si pe cimpia asta parca semanase cineva, din loc in loc, niste bolovani uriasi... Si cum mergeau cele doua surori pe drum, numai ce zarira o pasare mare plutind in vazduh. Si pasarea se tot rotea pe deasupra lor, lasindu-se din ce in ce mai jos... Peste putin, zburatoarea se lasa pe un colt de stinca, nu departe de locul unde se aflau ele. Si numai ce auzira un tipat patrunzator si jalnic. Fetele alergara intr-acolo si vazura cu spaima cum un vultur insfacase in cioc pe vechea lor cunostinta, piticul, si tocmai se pregatea sa zboare cu el spre cuib, ca sa-l manince in voie. Si li se facu iarasi mila de soarta omuletului. Apoi, care mai de care il apucara pe omulet si atita trasera de el incoace si incolo, pana ce vulturul dadu drumul prazii din cioc. Dar ti-ai gasit ca piticul sa le multumeasca!... Dupa ce-si reveni din sperietura, se puse cu gura pe ele, de parca i-ar fi facut cel mai mare rau:
— N-ati putut sa umblati mai cu binisorul?! cirii el, cu glasu-i ascutit. Atita ati tras de hainuta, ca mi-ati facut-o ferfenita si e numai gauri, proastelor si neindemanati-celor ce sunteti!...
Apoi apuca un sac cu nestemate si, strecurindu-se sub un bolovan, intra in vagauna, unde-si avea salasul. Cele doua surori erau demult obisnuite cu nerecunostinta lui, asa ca nu se mai sinchisira citusi de putin si-si vazura mai departe de drum, indreptindu-se catre tirg unde aveau treaba.
Cumparara ele din tirg toate cite avusesera de adus acasa si, la inapoiere, cum trebuiau sa treaca tot prin cimpia aceea, dadura fara veste peste pitic... Pasamite, hapsinul isi desertase sacul cu pietre pretioase pe un locsor mai curat, socotind ca la acea ora n-avea cine sa treaca pe-acolo. Si-n timp ce el le vintura cu nesat, razele amurgului se rasfringeau in zeci de culori pe fetele luci¬toare ale nestematelor, ineit copiii se oprira in loc, pri-vindu-le cu ineintare.
— Ce stati de-mi cascati gura?! se rasti la ele piticul Si fata lui cenusie, plina de zbircituri, se rosi toata de furie. Si-ar mai fi continuat el sa le ocarasca in fel si chip, de nu s-ar fi auzit deodata un mormait puternic. Si nu¬mai ce se ivi din padure un urs negricios, care calca tropaind pe cele tapalige greoaie si late. Piticul sari in sus, inspaimintat de moarte, dar vezi ca, oricit cerca el, nu mai putu sa se strecoare in vagauna, fiindca ursul se si apropiase de locul acela.
Si atunci, cu inima infricosata, incepu sa strige cit il lua gura:
— Iubite domnule urs, fie-ti mila de mine si cruta-ma, si-o sa-ti dau in schimb toate nestematele de le vezi aici, si inca altele... Daruieste-mi, rogu-te, viata, si-o sa-ti pun la picioare toate comorile mele... Ce-ai cu mine, iubite domnule urs? Ce ti-am facut?!... Ca doar sunt un biet omulet prapadit... Si, la urma urmei, de-ar fi sa ma maninci, nici pentru o inghititura nu ti-as ajunge!... Ia priveste la pacatoasele astea de fete! Ce zici, n-ar fi o imbucatura buna, ca-s dolofane ca prepelitele cele tinere?!.... Inghite-le fara nici o grija, ca tot fac umbra pamintului degeaba!...
Dar vezi ca ursul nu lua in seama vorbele mieroase ale piticului si, dintr-o singura lovitura de laba, il culca la pamint de nu se mai vazu.
Cind vazura asta, fetitele o luara la goana intr-un suflet, si nici nu mai voira sa auda ce le tot striga ursul din urma. Dar vezi ca el nu se lasa si continua sa strige tot mai puternic:
— Nalbo, Rasura, eu sunt prietenul vostru din padure! Nu va temeti; asteptati-ma si pe mine, ca merg impre¬una cu voi!...
Abia atunci ii recunoscura fetele glasul si se oprira pe loc sa-l astepte. Si sa vezi minune, de cum se apropie de ele, blana de urs ii cazu deodata si-n fata celor doua surori statea acum un flacau chipes, neasemuit de frumos, invesmintat in straie cu totul si cu totul de aur.
— sunt fecior de crai, le spuse el fetelor, si-am fost vrajit de acest pitic blestemat, care-mi furase toate comorile, sa ratacesc prin padure in chip de urs salbatic, pana cand oi dovedi sa-l rapun, ca sa fiu dezlegat de vraja. Da acu si-a primit pedeapsa binemeritata.
Acu dumneavoastra stiti ca Nalba ii cazuse draga inca de pe vremea cand era urs... Si se facu o nunta, de se duse pomina!... Iar Rasura il lua pe fratele lui de barbat. Si traira cu totii impreuna, si-si impartira frateste comorile ascunse de pitic in vagaunile lui. Desi se girbovise sub povara anilor, mama fetelor a mai trait ani indelungati laolalta cu ai sai, bucurindu-se in liniste de fericirea copiilor. Si nici de cele doua tufe de trandafiri n-a uitat. Le-a adus cu ea la palatul impa¬ratesc si le-a sadit in fata ferestrei unde sedea. Si tufele cresteau in fiecare an parca tot mai imbelsugat si dadeau cei mai frumosi trandafiri din citi s-au vazut vreodata sub soare. Si unii erau albi ca neaua, iar ceilalti rosii ca singele.

Fraţii Grimm - Privighetoarea cea cântătoare şi jucăuşă

PRIVIGHETOAREA CEA CANTATOARE Sl JUCAUSA
de Fratii Grimm


A FOST ODATA UN OM, si omul asta a trebuit sa plece pe neasteptate intr-o lunga calatorie. Si luindu-si el ramas bun de la cele trei fiice ale lui, le intreba ce-ar dori sa le aduca de pe cele meleaguri straine. Fata cea mare pofti sa-i aduca margaritare, cea mijlocie — pietre nestemate, iar cea mica ii zise:
— Draga tata, eu imi doresc o privighetoare cinta-toare si jucausa.
— Bine, fata mea, daca oi gasi-o, sa stii c-am sa ti-o aduc! o asigura taica-sau.
Le saruta apoi pe citesitrele si o porni la drum.
Cind veni timpul sa se intoarca acasa, avu grija sa cumpere margaritare si pietre nestemate pentru cele doua fete mai mari, dar vezi ca pentru fie-sa a mica nu putuse sa gaseasca privighetoarea cintatoare si jucausa, in zadar isi pierduse vremea cautind pretutindeni, ca, pana la urma, tot n-o afla. Lucrul asta il mihni peste ma¬sura, si cum sa nu-l fi mihnit, cand fata a mica ii era copilul cel mai drag.
Porni omul nostru pe drumul de intoarcere si, dupa o bucata buna de drum, nimeri intr-o padure. Drept in mijlocul acelei paduri se inalta o mindrete de palat, ca-ti bucura inima vazindu-l. Iar mai incolo, pe un tap¬san, un coscogea stejar isi zbatea crengile in vint. Si-n virful pomului asta, o privighetoare se-nvirtea jucausa, sarind din creanga in creanga si cintind, ca se infiora vazduhul de viersul ei. Omul se opri in loc, fermecat, si grai plin de veselie: — Ei, tocmai la timp imi picasi!...
Si-i porunci servitorului pe care-l avea pe langa sine sa se urce in stejar si sa-i prinda pasarea. Dar cum se apropie de pom, numai ce sari dindaratul lui un leu fu¬rios, care-si zbirli coama si mugi de se cutremurara, frunzele copacilor...
— Ai vrut tu sa-mi furi pasarea, da sa stii ca nu-ti merge cu mine! Ca aceluia care vrea sa-mi rapeasca pri¬vighetoarea cea cintatoare si jucausa, nu-i mai sunt harazite multe ceasuri!... Pe loc il sfisii.
Cugeta omul ce cugeta si apoi ii raspunse:
— De-as fi stiut ca e a ta pasarea, nu m-as fi atins de ea. Da acum, c-am gresit, vreau sa-mi repar greseala si sa ma rascumpar cu bani grei, numai sa nu ma sfisii.
ii asculta leul spusele si, la rindul lui, ii grai astfel:
— Numai intr-un singur chip ti-ai putea salva viata: de mi-ai fagadui c-o sa-mi daruiesti prima vietuitoare care ti-o iesi in cale cand vei pasi pragul casei. De te invoiesti, sa stii ca-ti mai dau si privighetoarea pe dea¬supra, ca s-o duci fetei tale.
— Nici in ruptul capului, c-ar putea sa fie chiar fata mea a mica. De mult ce ma iubeste, ea alearga totdea¬una in intimpinarea mea, ori de cite ori ma intorc acasa.
Vezi insa ca servitorului ii dirdiia inima de frica si, ca sa scape din gheara leului, cauta sa-l abata pe sta-pina-sau de la gindurile sale.
— Da ce, parca numai fiica dumitale a mica ar putea sa-ti iasa in cale?!... Ba, s-ar putea prea bine sa fie o pisica sau un ciine...
Omul se lasa convins de vorbele servitorului sau si, luind cu sine privighetoarea cea cintatoare si jucausa, ii fagadui leului c-o sa-i daruiasca vietuitoarea care i-o iesi cea dintii in cale cand o sosi acasa.Dar vezi ca inima nu-l inselase... Cum pasi pragul casei, prima fiinta care-i iesi in fata fu draga sa fetita. Ii venea in intimpinare, alergind... Si de indata ce fu aproape de el, il imbratisa si-l coplesi cu sarutari. Ei, si nici nu va mai spun cita bucurie a fost pe ea, cand a vazut privighetoarea cea cintatoare si jucausa!... Da vezi ca taica-sau n-avea inima sa se bucure impreuna cu dinsa, ci se puse pe plins, zicandu-i:

— Fetita mea draga, scump mi-a fost dat sa platesc pasarea asta micuta!... Ca s-o pot dobindi, i-am fagaduit unui leu salbatic c-o sa i te dau, si tare mi-e teama c-o sa te sfisie in bucati si-o sa te manince de vei ajunge in vizuina lui...
Ii povesti apoi de-a fir-a-par toata tarasenia si-o ruga cu lacrimi fierbinti sa nu se duca cumva in padure, intimpla-se orice s-ar intimpla.
Dar vezi ca fata nu putea sa-l lase pe taica-sau sa-si calce cuvintul! il mingiie, ca sa-i mai ogoiasca durerea, si-i zise:
— Draga tata, odata ce ti-ai dat cuvintul, trebuie sa ma dai leului!... Uite, o sa ma duc singura in padure si trag nadejdea c-o sa stiu cum sa-l imblinzesc! Asa ca nu-mi duce prea tare grija... O sa vezi matale de nu m-oi intoarce acasa nevatamata!...
A doua zi, fata il ruga pe taica-sau s-o indrepte pe drumul cel mai scurt, si-o porni fara frica spre padurea unde-si avea leul salasul.
Vezi insa ca leul asta nu era leu adevarat, ci un fecior de crai, care fusese vrajit sa se prefaca intr-o asemenea fiara. ...Si nu era el leu toata vremea. Ziua avea infati¬sare de leu ca si toti slujitorii lui, iar de cum venea noap¬tea isi rccapatau cu totii chipul lor omenesc. cand ajunse fata in gradina palatului, un ciopor de lei ii veni in preajma, primind-o cu prietenie, si-o dusera la stapinul lor. De indata ce se lasa noaptea, leul se facu iarasi om, si-n fata fetei statea acum un flacau chipes si frumos, nevoie mare. Si cum se placura dintru inceput, nu mai trecura zile multe si se praznui o nunta ca-n povesti. Si pot sa va spun ca asa fericiti traiau impreuna, ca toate vietatile codrului le jinduiau feri¬cirea. Ziua, cei doi dormeau, iar noaptea erau treji, caci abia atunci isi traiau adevarata viata... Si-ntr-una din aceste nopti, feciorul de crai ii zise nevesti-si:
— Afla ca miine e-o mare petrecere in casa tatalui tau! Si stii care-i pricina? Se marita soru-ta a mare. Si de doresti sa iei si tu parte la praznic, du-te, ca eu te las cu draga inima! Leii mei te-or conduce pana acolo, si cand o fi sa te-ntorci, trimite-mi din vreme o veste, ca sa ti-i pot trimite iar.
Fata se gindi ce se gindi, dar pana la urma se hotari totusi sa plece acasa, ca o ardea dorul dupa taica-sau. Leii o insotira pe tot drumul si dupa aceea se inturnara la stapinul lor. Ei, ce sa va mai spun eu dumneavoastra, ca va-nchipuiti singuri!... cand a pasit fata pragul casei, parca ar fi coborit insusi soarele din inalt, asa li s-a parut tuturor... Si erau bucurosi la culme, ca pana atunci o crezusera moarta, sfisiata de leu... Fata le povesti cu sart totul, si-n cuvinte pline de incintare le arata cit de frumos era tinarul crai si cit de fericiti traiau impre¬una.
A ramas fata acasa cit timp s-a tinut nunta, ca s-a-n-tins petrecerea pe vreo sapte zile incheiate, si dupa aia s-a reintors in padure, la sotul ei.
Cind urma sa se marite soru-sa a mijlocie, fata fu poftita iarasi la praznic. Si ea ii zise tinarului crai:
— De asta data nu ma mai trage inima sa merg sin¬gura, rogu-te sa ma insotesti!
Craiul n-ar fi avut nimic impotriva acestei dorinte, dar o lamuri ca l-ar paste o mare primejdie, de-ar pleca de-acasa. Ca de i-ar atinge la nunta raza pe care-o arunca o luminare aprinsa, pe loc s-ar preface intr-un porum¬bel. Si sapte ani incheiati i-ar fi dat sa zboare in lumea larga, cu ceilalti porumbei. Dar fata nu vru sa ia in seama ce-i spusese.
— Hai, vino cu mine, fara teama, se ruga ea de el, si am sa te pazesc, ca nici o raza de lumina n-o sa poata sa te atinga!...
Daca vazu si vazu craiul ca se inversuneaza atit in dorinta ei, ii facu pe voie si plecara impreuna. Si luara cu dinsii si coconul. cand ajunsera la casa parinteasca, fata puse de se zidi o odaie numai pentru folosinta cra¬iului si porunci ca peretii sa fie atit de grosi, ineit sa nu patrunda prin ei nici o raza de lumina. Nu-i vorba, nu urma el sa stea toata vremea in incaperea aceea, dar in timpul nuntii, cand se vor aprinde luminarile, musai trebuia sa ramina acolo, ca sa nu ajunga vreo raza sa-l atinga. Dar vezi ca usa se intimpla sa fie facuta din lemn verde si, uscindu-se, crapa nitelus. Si, ca un facut, nimeni nu observa acest lucru.
Veni si ziua nuntii si se incinse un praznic, de-ai fi zis ca e-o nunta imparateasca. cand se intoarsera nuntasii acasa de la biserica, purtind faclii si luminari aprinse, si apucara sa treaca pe langa camera unde sedea craiul, o raza cit firul de par il atinse pe feciorul de imparat, si acesta se si prefacu intr-un porumbel. Nimeni nu pu¬tuse sa-si dea seama de ceea ce se intimplase, si cand nevasta-sa se duse sa-l caute, vazu in locul lui un po¬rumbel alb. Si porumbelul ii zise:
— Sapte ani va trebui de-acu inainte sa zbor prin lume! Si la fiecare sapte pasi voi lasa sa cada cite o picatura de singe si cite un fulg alb. Semnele astea iti vor arata drumul, si de ma vei urma fara contenire, voi fi mintuit.
Nu-si termina bine vorbele porumbelul, ca si zbura pe usa afara, avintindu-se in vazduh. Si ea se lua dupa el, ca o umbra. La fiecare sapte pasi cadea cite o picatura de singe si cite un fulg alb, care-i aratau calea.
Alerga ea asa prin lumea cea mare, fara sa se uite in jurul ei, fara sa se hodineasca nicicum. Si-ntr-un sfir-sit se bucura in inima ei ca cei sapte ani erau pe termi- nate si ca se apropie ceasul cand sotiorul ei va fi min-tuit. Dar vezi ca acel ceas era inca departe...
Pasamite, intr-o amiaza, pe cand alerga fara istov dupa porumbel, nu mai vazu cazind picatura de singe si fulgul cel alb, iar cand ridica ochii spre vazduh, nu mai zari nici porumbelul.
Cum stia ca oamenilor nu le sta in putinta sa-i dea vreun ajutor, urca pe cararea stelelor, pana la soare, si cand ajunse la el, il intreba:
— Tu, soare, care luminezi toate culmile si toate va¬gaunile, au n-ai zarit cumva zburind un porumbel alb?...
— Nu, raspunse domnul cerului, n-am vazut zburind nici un porumbel. Da uite, pentru ca ai o inima cum nu au multi, iti daruiesc cutioara asta! Si s-o deschizi nu¬mai cand oi fi la grea strimtoare.
ii multumi ea soarelui pentru darul facut si merse si tot merse mai departe, pana ce se innopta si aparu luna pe cer. Si-o intreba si pe dinsa:
— Tu, luna, care toata noaptea luminezi peste cimpii si paduri, au n-ai zarit cumva zburind un porumbel alb?...
— Nu, raspunse luna, n-am vazut zburind nici un porumbel. Da uite, pentru ca ai o inima cum n-au multi, iti daruiesc oul asta. Si cand te-oi gasi la o mare ananghie, sa-l spargi si te-o ajuta.
Multumi ea lunii pentru darul facut si merse si tot merse mai departe, pana ce vintul noptii incepu sa sufle. Si-l intreba si pe el:
— Tu, vintule, care-ti porti suflarea peste toti co¬pacii si peste toate frunzele, au n-ai zarit cumva zbu¬rind un porumbel alb?...
— Nu, raspunse vintul noptii, n-am vazut zburind nici un porumbel, da o sa-i intreb pe ceilalti frati ai mei de nu l-a zarit vreunul.
Intreba el vintul de rasarit si pe cel de apus, dar acestia-i raspunsera ca n-au vazut zburind nici un porumbei. Dar cand apuca sa-l intrebe si pe cel de mia¬zazi, numai ce-i zise acesta:

— Ba, cum sa nu, l-am vazut zburind peste Marea Rosie! Da acum s-a prefacut iar in leu, c-au trecut cei sapte ani, si e inclestat in lupta c-un balaur... Si-balaurul asta e o fata de imparat, pe care-a blestemat-o o iazma rea sa se preschimbe intr-o asemenea spurcata dihanie!
Vintul noptii asculta cu luare-aminte la cele spuse de frate-sau si-i grai craiesei:
— Acu , c-ai aflat unde e, asculta de sfatul meu: du-te cit mai degraba la Marea Rosie! Pe malul drept al marii asteia ai sa dai peste niste nuiele mari. Cata de numara-le, de cum le-oi vedea, iar pe-a unsprezecea tai-o si ia-o cu tine. Cu ea loveste o data balaurul si-ai sa vezi ca leul o sa-i poata veni atunci de hac. Da nici de balaur n-o sa fie rau, nu duce grija, ci amindoi vor fi mintuiti si-si vor recapata infatisarea omeneasca. Dupa ce-ai sa faci trebusoara asta, uita-te cu luare-aminte in jurul tau si-ai s-o zaresti, de buna seama, pe pasarea de-i spune Grif1, care-si are salasul pe-acolo. Urca-te cu sotiorul tau pe spinarea pasarii si ea o sa tot zboare peste mare si-o sa va duca acasa. Si mai ia si nuca asta! cand oti fi cam pe la jumatatea drumului, da-i drumul in mare, ca va fi spre binele vostru! Si pe loc o sa rasara din valuri cu coscogeamite nuc, si pe ra¬murile lui o sa se lase pasarea Grif, sa se hodineasca de zborul cel lung. Ca fara de ast popas, n-ar avea des¬tula putere sa va duca peste mare. Iar de vei uita sa arunci nuca in apa, pasarea se va descotorosi de amin¬doi si-o sa va lase sa cadeti in mare.
Craiasa o porni spre Marea Rosie si, de cum ajunse acolo, gasi toate asa cum ii spusese vintul noptii. Nu¬mara nuielele de pe malul marii, o taie pe cea de-a un- sprezecea si odata izbi cu nuiaua balaurul. Si sa vezi minune: de unde pana atunci leul parea sleit, pe loc i se inzecira puterile de-l putu birui pe balaur. Si chiar in aceeasi clipa, amindoi isi recapatara infatisarea omeneasca...
Vazindu-se scapata de sub puterea blestemului, fata de imparat, care fusese balaur pana atunci, il lua de brat pe tinarul crai si amindoi se urcara pe spinarea pasarii Grif. Iar pasarea, de cum ii vazu la ea in circa, isi lua zborul...
Biata fata, care batuse lumea in lung si-n lat dupa sotiorul ei, ramasese acum singura, parasita. Si fiind-ca-i era sufletul plin de amar, se lasa jos, pe pamint, si-ncepu a plinge. Dar in cele din urma gasi destula putere in inima ei ca sa biruie tristetea si, imbarbatin-du-se, isi zise:
„De-o trebui, pana la capatul lumii oi merge, ca sa-mi aflu sotiorul, pana unde bat vinturile, si chiar si mai departe, ca, atita timp cit s-o mai auzi cucurigul coco¬sului, trag nadejdea c-o sa-l regasesc."
Si-a mers ea, a mers, strabatind drumuri nesfirsite, pana ce s-a nimerit sa ajunga la palatul unde traiau tanarul crai si domnita care fusese vrajita. Acolo afla ca cei doi logodnici tocmai se pregateau sa-si serbeze nunta printr-un mare praznic. Atunci nu mai pregeta si deschise cutioara pe care i-o daruise soarele. Si ce sa vezi: inauntru gasi o minunatie de rochie, stralucitoare cum e soarele!... O scoase binisor din cutie, si-o puse pe ea si intra in palat.
Ce sa va mai spun eu dumneavoastra! Doar atit, ca cine-o vazu imbracata cu ea nu mai putu sa-si ia ochii de la rochia aceea fara seaman pe lume... Da parca logodnica craiului nu ramase ca fermecata la vederea ei? Ba bine ca nu! Atit de mult ii placuse, incit dori s-o aiba ca rochie de mireasa, si-o intreba pe fe¬meia aceea straina de nu vrea cumva s-o vinda.
— Ba, cum sa nu! Da-i vorba ca n-o dau pe bani sau pe vreo alta avutie, ci pe carne si singe.
Cum nu se dumerea defel ce inteles or fi avind vor¬bele astea, logodnica ii ceru sa o desluseasca mai bine. Si craiasa o lamuri pe data:
— Vorbele mele au intelesul c-as dori sa ramin o noapte in iatacul in care doarme mirele!
La-nceput, logodnica nici nu vru sa auda de asa ceva, dar, cum era stapinita de dorinta de-a avea ro¬chia, n-avu incotro si trebui sa se-nvoiasca. Dar ca sa fie sigura ca n-o sa se poata intimpla nimic rau, ii po¬runci feciorului de casa sa pregateasca o bautura adormitoare si sa i-o dea mirelui sa bea mai inainte de a se culca. cand se facu noapte si feciorul de casa se incredinta ca stapinul lui, craiul, dormea dus, o lasa pe craiasa sa intre in iatac.
Biata femeie se aseza langa patul sotiorului ei si-n¬cepu a-i ziee:
— Sapte ani te-am urmat ca umbra, clipa de clipa si ceas de ceas, si-am urcat pana la soare, si pana la luna, si pana la cele patru vinturi, ca sa-i intreb unde-i fi si sa-ti dau de urma; ti-am stat intr-ajutor, ca sa poti birui balaurul, da la ce folos au fost toate, daca tu vrei sa ma dai azi uitarii?!...
Vezi insa ca licoarea aceea il cufundase intr-un somn atit de adinc, ca nu deslusi nici o vorba de-a craiesei, ci i se paru numai ca suiera vintul afara, printre brazi. Dimineata, feciorul de casa veni s-o ia.din iatac, si craiasa trebui sa-i dea logodnicei rochia cea frumoasa. Se intrista ea foarte ca nu reusise sa-i spuna craiului ce-avea pe suflet, si-o porni pe cimp, intr-aiurea. La un moment dat, obosi de atita umblet, se aseza jos si-n¬cepu a plinge cu lacrimi amare. Si cum plingea ea asa, deodata isi aminti de oul pe care i-l daruise luna. Il sparse, si sa vezi minune: numai ce iesi dintr-insul o closca cu doisprezece puisori... Si closca si puii erau cu totul si cu totul de aur! Puisorii incepura sa alerge, sa ciuguleasca, sa piuie subtirel, si dupa aia se bagara iar sub aripile clostei. Si zau ca nimic nu-mi pare sa fi fost pe lume mai frumos si sa bucure sufletul mai mult, decat ceea ce-i fu dat craiesei sa vada acum!...
Se scula ea de jos, parca mai inviorata, si mina pe cimpie closca cu cei doisprezece pui de aur, pana ce ajunse cu ei sub fereastra logodnicei. Si atit de mult ii placura domnitei puisorii, incit cobori in graba in gradina si-o-ntreba pe craiasa de nu-s de vinzare.
— Ba-s de vinzare!... grai ea. Da-i vorba ca nu-i dau pe bani sau pe vreo alta avutie, ci pe carne si singe. Mai lasa-ma sa ramin o noapte in iatacul in care doarme mirele, si-ai tai or sa fie!...
Logodnica incuviinta, ca n-avea ce alta face, dar vru s-o insele din nou pe craiasa, prin aceleasi tertipuri pe care le folosise c-o noapte inainte. Da vezi ca de asta data nu-i reusi siretlicul!...
Si nu-i reusi, pentru ca, inainte de-a se culca, tina-rul crai il ruga pe feciorul de casa sa-l desluseasca de nu auzise si el, in noaptea trecuta, un murmur si-un fosnet, care parca veneau de afara...
Atunci slujitorul isi lua inima-n dinti si-i destainui totul: cum i-a dat o bautura adormitoare si cum o fata sarmana a dormit in taina in iatacul lui. Si i-a mai spus ca si-n noaptea asta trebuia sa-i dea o bautura, care sa-l adoarma bustean. Se minuna craiul de ce auzise si, la urma, ii porunci slujitorului:
— Ia de varsa bautura, colo, langa pat! Si-om vedea noi ce-o mai fi...
Cind se lasa noaptea, feciorul de casa iar o aduse in iatac pe craiasa. Iar ea, sarmana, incepu din nou sa-i insire craiului amarul vietii ei... Vezi insa ca tinarul crai recunoscu de indata al cui era glasul. Si cum sa nu-l fi recunoscut, ca doar era al sotioarei lui mult iubite!...
Si atit de mare ii fu bucuria, ca nu se mai putu stapini si sari din pat, de parca l-ar fi impins cineva de la spate.
Apoi ii grai:
— Abia din clipa asta sunt mintuit! pana acu , pot zice c-am trait intr-un vis, pentru ca straina asta ma vrajise sa nu mai stiu de tine, sa te uit!...
Se gindira ei sa paraseasca in mare graba palatul asta blestemat, dar cum tatal logodnicei era vrajitor, se temura sa plece pe fata, ca sa nu abata asupra lor vreo urgie. Si strecurindu-se prin intunericul noptii, ajunsera pana la locul unde-si avea cuibul pasarea Grif. I se urcara pe spinare si pasarea se avinta cu ei in zbor. Zbura ea ce zbura si, pasamite, iar ajunse la Marea Rosie. cand fu sa treaca de mijlocul ei, fata isi aduse aminte de povata pe care i-o daduse vintul noptii, si lasa sa cada nuca. Cazu ea in valuri si numai ce se ridica dintre coamele inspumate un coscogeamite nuc, ca atingea cerul cu crestetul... Pasarea Grif se lasa din zbor pe una din ramurile nucuku si se hodini strasnic. Si cand se simti iar in puteri, se avinta din nou in vaz¬duh, si-i duse acasa, mai repede decat gindul... Ei, si acasa pe cine credeti ca-l gasira? Chiar pe coconul lor, care-n ast timp se facuse o mindrete de flacau de ziceai ca-i picat din soare. Si de atunci nimeni nu le-a mai casunat nici un rau, si-au trait tustrei fericiti pana la sfirsitul vietii lor.

Fraţii Grimm - Cenuşăreasa

CENUSAREASA
de Fratii Grimm


A fost odata un ora putred de bogat si omului astuia s-a intimplat sa-i cada nevasta greu bolnava. Si cand a simtit ca i se apropie sfirsitul, femeia si-a chemat la capatii singurul ei copil, o fetita, si i-a spus:
— Draga mamei, orice ti s-ar intimpla, cata sa fii intotdeauna buna si cu sufletul neintinat.
Aceasta zicand, femeia isi mai privi o data copila si inchise ochii pentru vecie. Fetita se ducea in fiecare zi la cimitir si plingea amarnic la mormintul maica-sii. cand veni iarna, za¬pada se asternu ca o marmura alba peste mormint, iar in pri¬mavara, cand razele soarelui o topira, omul isi lua o alta nevasta.
Femeia asta de-a doua isi aduse in casa cele doua fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorba, erau frumoase, dar pe cit de luminos le era chipul, pe atit de intunecat si plin de rautate le era sufletul. Pentru fata cea vitrega incepura a curge de-aici inainte zile pline de amaraciune.
— Ce, proasta asta se cade sa stea cu noi in odaie? o bruf-tulira fetele. Cine vrea sa manince n-are decat sa munceasca! La bucatarie cu ea, ca acolo i-e locul!.. .
Ii luara straiele ei cele frumoase si-o imbracara c-o vechi¬tura de rochie cenusie si o incaltara cu niste papuci de lemn.
— Ian priviti la domnita asta mindra, ce gatita e!. . . stri¬gara fetele masterei, luind-o in ris.
Si-o dadura in bucatarie, intr-un alai de batjocura.
Aici, o pusera sa roboteasca din greu, de dimineata si pana cadea noaptea: sa se scoale pana-n ziua, sa care apa, sa aprinda focul, sa faca de mancare si sa spele rufele. Si, ca si cum asta n-ar fi fost de ajuns, cite si mai cite nu mai puneau la cale cele doua surori haine, ca sa-si bata joc de ea si s-o necajeasca intruna. Iar cand nu mai prididea de cita treaba avea de fa- cut, ele azvirleau lintea si mazarea in cenusa, de trebuia s-o aleaga bob cu bob.
Seara, fata cadea frinta de obosita, ca muncea de se spetea toata ziulica. Dar cum n-avea un pat unde sa-si intinda oasele trudite, se cuibarea in cenusa, langa vatra, si pana si somnul ii era numai chin si amar. Si fiindca din aceasta pricina era tot¬deauna plina de cenusa si murdara ii zisera in ris Cenusareasa.
Intr-o zi, tatal fetelor se pregatea sa plece la iarmaroc — si, mai inainte de a-si lua ramas bun, apuca sa le intrebe pe cele doua fete vitrege ce daruri voiau sa le aduca de acolo.
— Rochii frumoase — raspunse una.
— Ba margaritare si nestemate — zise cea de a doua.
— Da tie, Cenusareaso, ce-ti doreste inima sa-ti aduc? in¬treba taica-sau, intr-un sfirsit.
— Cea dintii ramurica ce s-o anina de palaria dumitale, la intoarcerea acasa, pe aia s-o rupi, draga tata, si sa mi-o aduci.
La iarmaroc, omul avu grija sa cumpere pentru fetele vi¬trege rochii frumoase, margaritare si nestemate. In drum spre casa, cand fu sa treaca printr-un desis inverzit, il atinse o creanga de alun si-i dadu jos palaria de pe cap. Atunci isi aminti de rugamintea Cenusaresei, rupse creanga si-o lua cu sine. Dupa ce ajunse acasa, darui fetelor vitrege ceea ce dorise fiecare, iar Cenusaresei creanga de alun. Fata ii multumi din suflet si, catre seara, se duse la mormintul maica-sii, rasadi crenguta in pamint si incepu sa planga atit de amarnic, ca lacrimile picurara pe ramura si-o udara. Si crenguta crescu mare si se facuse o min-drete de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenusareasa la mor¬mintul maica-sii si de fiecare data zarea o pasarica alba lasin-du-se in zbor pe cite o creanga a alunului. Si ori de cite ori avea fata vreo dorinta, pasarica i-o implinea si-i arunca din pom tot ce-i poftea inima.
Si s-a intimplat ca odata imparatul sa puna la cale o mare petrecere, care trebuia sa tina trei zile incheiate, si a poftit la ospat pe fetele frumoase din imparatia lui. Pasamite, imparatul gindea ca-n chipul asta fecioru-sau o sa aiba de unde sa-si aleaga mireasa ... cand afIara ca fusesera si ele poftite la petrecere, cele doua surori nu-si mai incapura in piele de bucurie si, che-mind-o pe Cenusareasa, ii poruncira:
— Vin de ne piaptana, auzi? Si treci de lustruieste-ne si condurii! Ba incheie-ne si cataramele, ca ne ducem la petrece¬rea de la palatul imparatului. Fata facu precum i se poruncise, dar plinse cu lacrimi amare, din pricina ca ar fi dorit si ea sa se duca la petrecere. Si fiindca-i placea tare mult sa dantuiasca, se ruga de maica-sa vitrega sa se indure si s-o lase si pe ea.
— Ce-mi aud urechile, Cenusareaso?! se prefacu a fi uimita mastera. Esti toata plina de praf si murdarie si-nca mai nazu-iesti a te duce la petrecere! . . . Poftim: n-ai nici o rochie mai ca lumea pe tine si nici incaltari in picioare n-ai si-ai vrea sa dantuiesti?!...
Dar cum fata starui, cu lacrimi in ochi, in rugamintea ei, mastera paru sa se-nduplece si-n cele din urma zise:
— Ia uite ici: am rasturnat o strachina de linte in cenusa si, de esti in stare ca-n doua ceasuri sa-mi alegi toata lintea, atunci o sa te ingadui sa mergi la petrecere.
Cenusareasa iesi in gradina pe usa din dos si prinse a striga:
— Blinde porumbite si voi, turturele, si voi, pasari ale ce¬rului, veniti cu toatele de-mi ajutati s-alegem lintea.

„Bobul bun, ici, in ulcica.
Iar cel rau in gusulica ..."

N-apuca sa sfirseasca bine vorbele astea si numai ce sosira-n -/bor doua porumbite albe si intrara pe fereastra in bucatarie. Dupa aceea se ivira doua turturele si apoi, intr-un lung alai venira toate zburatoarele cerului lopatind usurel din aripi. Si se asezara cu toatele in jurul vetrei facindu-si loc in cenusa. Porum¬bitele clatinara din capsor si incepura sa ciuguleasca ele intii: pic, pic, pic, apoi toate celelalte incepura sa ciugule si ele pic, pic, pic, pana ce alesera boabele cele bune si umplura strachina" virf cu ele. Nu trecuse nici un ceas de cand pasarelele se apuca¬sera de ales lintea si acum mintuisera treaba si-si luara zborul pe fereastra, afara. Fata ii duse mamei vitrege strachina si se bucura in gindul ei, crezind c-o vor lua si pe ea la petrecere. Dar mastera i-o taie scurt:
— Nu, fata, degea.ba te tii scai de mine, nu te pot lua cu noi, ca n-ai nici straie frumoase si nici sa dantuiesti nu stii si tare mi-e teama c-ai sa fii numai de risul lumii. . .
Cenusareasa se porni atunci pe plins si, daca vazu asta, maica-sa vitrega ii zise:
— Ei, hai, daca pana intr-un ceas esti in stare sa-mi alegi. din cenusa doua strachini de linte, sa stii ca te iau si pe tine! Dar in gind mastera isi zise: „Las ca n-o sa poata sa faca una ca asta, nici in ruptul capului!"
Dupa ce vitrega rasturna doua strachini de linte in cenusa, fata se duse in gradina, pe usa din dos si striga:
— Blinde porumbite, si voi, turturele, si voi, pasari ale cerului, veniti cu toatele de-mi ajutati s-aleg lintea.

„Bobul bun, ici, in ulcica,
Iar cel rau in gusulica ..."

N-apuca sa sfirseasca bine vorbele astea si numai ce so-sira-n zbor doua porumbite albe si intrara pe fereastra in bu¬catarie. Dupa aceea se ivira doua turturele si apoi, intr-un alai, venira toate zburatoarele cerului, lopatind usurel din aripi. Si se asezara cu toatele in jurul vetrei, facindu-si loc in cenusa. Porumbitele clatinara din capsor si incepura sa ciugule ele in-tii: pic, pic, pic, pic, apoi toate celelalte incepura sa ciugule si ele pic, pic, pic, pic, pana ce alesera boabele cele bune si umplura strachinile virf cu ele. Nu trecuse jumatate de ceas si pasarelele ispravira de ales toata lintea si zburara iar pe fereastra afara.
Fata ii duse mamei vitrege strachinile cu linte si se bucura in gindul ei, crezind ca, de asta data, o vor lua si pe ea la pe¬trecere. Dar mastera se impotrivi si acum:
— Degeaba te omori cu firea, ca tot n-o sa te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase si nici sa dantuiesti nu te pricepi. . . Ce, vrei sa ne fie rusine cu tine?!
Ii intoarse apoi spatele si pleca la petrecere cu fetele ei cele fudule.
Dupa ce ramase singura-singurica in toata casa, Cenusa¬reasa se duse la mormintul mamei sale si asezindu-se sub alun grai:

— Alunas drag, alunas,
Scutura-te, rogu-te-as,
Si ma-mbraca-n strai de-argint
Numa-n aur si argint.

Pasarea cea alba, care se afla in alun, numai ce-i zvirli de sus o rochie tesuta toata in aur si argint si-o pereche de conduri cu tesaturi de matase si argint.
Cenusareasa se imbraca in graba si se duse la petrecere. Dar mastera si cu fetele ei n-avura cum s-o recunoasca, zicandu-si ca era, pesemne, vreo fata de imparat de pe alte plaiuri, atit arata de frumoasa, in rochia ci tesuta din fire de aur si argint. La Cenusareasa nu se gindira nici o clipa, caci o credeau acasa, langa vatra, alegind lintea din cenusa.
De cum o zari pe fata, feciorul imparatului ii iesi inainte, o prinse de brat si-o pofti la joc. Si nici ca mai vru sa danseze cu vreo alta fata. O tinea mereu de mina si, cand s-apropia ci¬neva s-o pofteasca la dant, ii zicea de la obraz:
— Nu se poate, ca dantuieste numai cu mine!
Dantuira impreuna si, pe la ceasul cand se ingina noaptea cu zorile, fata vru sa se duca acasa.
— Merg si eu cu tine, ca vreau sa-ti tin de urit cit o dura drumul, ii zise feciorul imparatului.
Dar, de drept, el dorea sa afle cit mai degraba a cui era mindretea asta de fata . . . Fata-i scapa insa printre degete, ca prisnelul, si ajungind acasa tot intr-o fuga, se ascunse in po¬rumbar. Feciorul de imparat astepta pana ce veni tatal fetei si-i spuse ca fata cea straina, cu care dantuise el toata vremea, se pitise in porumbar. Mosneagului numai ce-i trecu un gind prin minte: Ei, dracia dracului! Nu cumva o fi Cenusareasa... Da degeaba se grabi sa deschida usa porumbarului, ca nu zari pe nimeni inauntru. cand intrara cu totii in casa, o gasira pe Ce¬nusareasa stind in cenusa, imbracata in aceleasi straie rufoase, dintotdeauna. Si numai lumina slaba a unui opait, care pilpiie pe camin, lumina incaperea.
Pasamite, Cenusareasa se furisase cu dibacie afara din po¬rumbar, alergase intr-un suflet la alun, se dezbracase in pripa de straiele frumoase si le puse pe mormint, iar pasarea cea alba le luase de-acolo, de nu se mai putea deslusi nimic. Apoi fata se imbracase iar in trentele ei rufoase si se asezase in cenusa, langa vatra.
A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul impara¬tesc si dupa ce parintii si surorile ei vitrege plecasera intr-acolo, Cenusareasa se grabi sa se duca la alun, si-i zise:

— Alunas, drag alunas,
Scutura-te, rogu-te-as,
Si ma-mbraca-n strai de-argint
Numa-n aur si argint!

Atunci pasarica ii arunca o rochie si mai frumoasa decat cea din ajun. Si cand veni fata la petrecere, imbracata in mindretea aceea de rochie, se minunara toti de frumusetea ei nemaivazuta. Pasamite, feciorul de imparat statuse pana atunci ca pe ghimpi si-o tot asteptase sa vina ... cand o vazu aparind, i se lua parca o greutate de pe inima si, iesindu-i in intimpinare, o pofti de in¬data la joc. Si tinind-o de mina, parca sa n-o piarda, dantui toata vremea numai cu ea. Iar de venea s-o pofteasca cineva la joc, el zicea:
— Nu se poate, ca dantuieste numai cu mine!
Cind se lasara negurii noptii, fata vru iara sa i se piarda urma, dar tinarul care lua seama din vreme se si furisa dupa ea, ca sa vada unde se duce. Vezi insa ca fata facu ce facu si-i scapa de sub ochi, strecurindu-se in gradina din dosul casei, unde cres¬cuse de ani si ani un par mare si frumos, incarcat cu pere minunate.
Fata se catara printre craci sprintena ca o veverita si fecio¬rul de imparat ii pierdu urma. Astepta el din nou, pana ce veni tatal fetei si-i zise:
— Fata cea straina si frumoasa mi-a scapat iar si, dupa cit imi dau eu cu presupusul, s-a ascuns in ramurisul, parului astuia.
Si mosneagului ii trecu din nou prin gind: „Ei, dracia naibii. Mare, n-o fi cumva Cenusareasa?! . . .
Lua o scara, o priponi de copac si urca pana-n virf, cercetind de-a rindul cracile, dar de gasit nu gasi pe nimeni tupilat in frunzis.
Cind parintii si surorile vitrege se reintoarsera acasa si in¬trara in bucatarie, o gasira pe Cenusareasa langa vatra, stind in cenusa, ca intotdeauna. Vezi bine ca si de da.ta asta o luase ina¬intea lui taica-sau si, furisindu-se pana la alunul cel fermecat, lasase acolo mindretea de straie si se imbracase cu zdrentele-i ponosite si rufoase.
A treia zi, Cenusareasa astepta pana ce plecara din nou pa¬rintii si surorile vitrege si-apoi se duse iar la mormintul maica-sii si-i grai pomului:

— Alunas drag, alunas,
Scutura-te, rogu-te-as,
Si ma-mbraca-n strai de-argint
Numa-n aur si argint!

De asta data, pasarica ii arunca o rochie atit de frumoasa si de stralucitoare, cum nu s-a mai vazut pe lume, iar condurii erau cu totul numai din fir de aur. cand se ivi la petrecere im¬bracata cu rochia aceea, oaspetii nu mai stiura ce sa mai zica, uimiti de atita frumusete nepaminteana.
Feciorul de imparat dantui numai cu dinsa si de venea vreunul si cauta s-o pofteasca la joc, numai ce zicea aceluia, drept in fata:
— Nu se poate, ca dantuieste numai cu mine!
Cind sa se iveasca zorile, Cenusareasa dadu iar sa plece pe nesimtite, dar feciorul de imparat se lua numaidecat dupa dinsa. Si se intimpla ca zgitia de fata sa se strecoare cu atita dibacie, ca tinarul crai ii pierdu si de asta data urma.
Vezi insa ca el pusese la cale un viclesug, poruncind sa se unga din vreme treptele cu smoala. Si cand Cenusareasa cobori in goana citeva trepte condurul din piciorul sting ii ramase agatat in smoala. Feciorul de imparat il ridica, si-n palma lui statea acum un condur mic si dragalas, impletit cu totul si cu totul din fir de aur. A doua zi se grabi sa se duca la tatal fetelor si ara-tindu-i condurul ii zise:
— Fata pe-al carei picior se va potrivi condurul acesta, nu¬mai aceea imi va fi nevasta juruita, si de nici o alta in afara de ea n-am nevoie!
Cind auzira spusele tinarului crai, cele doua fete ale maste¬rei se bucurara grozav, fiindca si ele aveau piciorul micut. Cea mai mare se duse cu pantoful in iatac si de fata cu mama-sa dadu sa-l incalte. Dar pas de-l incalta, daca poti! Degetul cel mare nu incapea defel, ca tare mic era condurul!.. . Daca vazu asta mas¬tera, se intuneca la fata, dar nu pregeta sa-i puna-n mina un cuiit, zicandu-i:
Ce mai astepti? Taie-ti degetul de la picior, ca o sa fii curind imparateasa si n-o sa mai trebuie sa umbli pe jos!
Fata isi reteza degetul si cu chiu cu vai incalta condurul. Apoi abia putind sa-si stapineasca durerea, se infatisa tinarului crai si acesta urcind-o pe cal, langa el, porni cu ea catre casa, so¬cotind-o aleasa inimii lui dar vezi ca drumul de inapoiere ducea pe dinaintea mormintului, si cand fura sa treaca pe acolo, numai ce auzira pe cele doua porumbite strigand dintre cracile alunului:

— Vai, conduru-i tare mic:
Parca-n cleste, asa o stringe!
Si-nauntru-i numai singe,
Ca tot curge pic cu pic ...
Nu-i mireasa-adevarata!
Ea-i pe-aproape si- te-asteapta ...

Atunci feciorul de imparat cata mai cu luare-aminte la pi¬ciorul fetei si baga de seama ca singele curgea din el fara con¬tenire. Pe loc intoarse calul si ducind fata acasa, ie zise pariati¬lor ca aceasta nu-i mireasa adevarata. Apoi mai adauga c-ar dori sa incerce si cealalta fata condurul.
Fata de-a doua se duse in iatac si cand dadu sa incerce con¬durul, ce sa vezi! Virful piciorului i se potrivea ca turna.t, dar calcii ui era prea mare si ramasese afara, oricit se straduia ea. Daca vazu mastera asta, se ingalbeni de ciuda, dar nu statu mult la ginduri si punindu-i un cutit in mina, o imboldi:
— Ce te mai canonesti degeaba! Nu vezi ca asa nu-i chip sa-l incalti. Taie-ti din calcii si gata! Ca o sa fii in curind impara¬teasa si n-o sa mai trebuie sa umbli pe jos!
Fata netezi din calcii si, cu chiu cu vai, abia de putu sa incalte condurul... Apoi, stapinindu-si cu greu durerea, se in¬fatisa inaintea fiului de imparat. Acesta o aburca pe cal, langa sine, si pleca cu ea spre casa. Dar cand trecura prin dreptul alunului, porumbitele prinsera din nou sa dea zvon:

— Vai conduru-i tare mic:
Parca-n cleste, asa o stringe!
Si-nauntru-i numai singe,
Ca tot curge pic cu pic ...
Nu-i mireasa-adevarata!
Ea-i pe-aproape si te-asteapta . . .

Feciorul de imparat se uita cu mai multa luare aminte la pi¬ciorul fetei si baga de seama cum podidea singele din el, de-i umpluse ciorapul alb, pana sus.
Intoarse calul si, ducind-o pe mireasa cea mincinoasa acasa, o lasa plocon parintilor ei:
—, Nici asta nu-i cea adevarata! grai el, cu minie-n glas. Au nu mai a.veti o alta fata si nu va indurati s-o dati de la voi?
— Nu, nu mai avem alta! raspunse tatal fetelor. Da, cum sa spun ... de la nevasta dintii mai am una, o biata Cenusareasa, da nici vorba, nu poate fi ea mireasa! ...
Feciorul de imparat ceru sa-i fie adusa inainte, dar mastera sari cu gura, de parca ar fi fost muscata de sarpe: — Nu, nu se poate, inaltimea ta. ca e prea rufoasa! Nu se cuvine sa se arate in lume in halul in care e! . . .
Dar tinarul crai tinu mortis s-o vada si starui intr-atit ca pana la urma trebui s-o cheme, vrind-nevrind. Vezi insa ca fata avusese grija sa se spele din vreme pe miini si pe obraz si cand se infatisa feciorului de imparat se inclina inainte-i, iar el ii intinse pantoful de aur. Fata se aseza pe un scaunel, scoase din picior papucul" de lemn ce tragea citeva ocale si incalta condurul, caxe-i veni ca turnat. Si cand se ridica fata si tinarul crai ii privi chipul, o recunoscu pe data ca doar ea era domnita cu care dantuise si care-l robise cu frumusetea-i fara pereche. Si nu-si putu stapini strigatul:_
— Asta-i mireasa cea adevarata. Mastera si cele doua fiice ale ei incremenira de spaima auzindu-l ce zice si ciuda le invenina intr-atit ca se trasera la fata si se facura galbene ca sofranul. Dar feciorul de imparat nu le invrednici nici macar c-o cautatura si, luind-o pe Cenusareasa pe cal, langa sine, porni cu ea catre casa. In clipa cand trecura prin dreptul alunului, cele doua porumbite, albe ca neaua, prinsera a ciripi, dind zvoana bucuroase:

— Vezi, conduru-i tare mic:
Dar de strins, defel ii-o stringe,
Si-nauntru nu e singe
Ca n-a curs macar un pic!. . .
Ea-i mireasa-adevaratai,
Mult dorita si visata! .. .

Dupa ce strigara vorbele astea, isi luara amindoua zborul si, rotindu-se, se asezara usurel pe umerii fetei, una la dreapta si alta la stinga. Si au ramas asa, pe umerii Cenusaresei, tot timpul cit s-a praznuit nunta imparateasca.

Fraţii Grimm - Prichindel

PRICHINDEL
de Fratii Grimm


A FOST ODATA un taran sarac si taranul asta sta intr-o seara in fata vetrei si dregea focul alaturi de nevasta lui, care torcea. Si-n tacerea care se asternuse in odaie, se auzi deodata glasul barbatului:
— Ce rau e ca n-avem si noi copii! Casa noastra e atit de pustie si trista, pe cita vreme in casele altora e numai forfota si veselie...
— Asta asa-i, raspunse femeia oftind. De-am avea macar unul singur, si chiar de-ar fi micut cit degetul cel mare de la mina, si inca as fi multumita si l-as iubi din toata inima.
I.a citava vreme dupa aceea, se intimpla ca femeia ramase grea si, dupa sapte luni, dadu nastere unui prunc. Copilul, cum sa va spun, avea infatisare ome¬neasca la fel ca orice copil, numai ca era tare mic, cit un deget... Dar altfel, era bine facut, ca un voinic de-o schioapa.
Parintii nu-si mai incapeau in piele de bucurie si-si ziceau mereu:
— S-a nimerit s-avem un copil taman dupa cum ne-a fost dorinta; flacaul asta o sa fie bucuria vietii noastre si ne-o fi drag mai mult decat orice pe lume!
Si din pricina ca era asa micut de statura, ii zisera Prichindel. Copilasul nu ducea lipsa de nimic, dar cu toate ca-i dadeau sa manince din belsug, nu crescu deloc, nici un piculet, ci ramase ca-n ceasul cand s-a nascut. Dar dupa cum cata la toate cu ochisorii lui vioi si neastimparati, se vedea cit de colo ca era istet nevoie mare si, pe ce punea mina, ii iesea din plin, fiind cuminte si indemanatic la toate.
Intr-o zi, taica-sau tocmai se pregatea sa se duca in padure, sa taie niste lemne. Si cum ascutea securea, nu stiu cum zise el, mai mult ca pentru sine:
— Eh, bine-ar fi fost de-as fi avut pe cineva care sa vina cu caruta dupa mine!
— De asta nu-ti fie grija, taica, striga Prichindel, ca-ti aduc eu caruta. Si sa stii ca la vremea hotarita sunt cu ea in padure.
Auzindu-l ce zice, taranul incepu sa rida.
— Ei, dracie, dar cum ar fi cu putinta o treaba ca asta?! se mira el. Ca doar esti prea micsor ca sa poti tine haturile...
— Pai asta nu-i nici o piedica, taica. Mama o sa-mi inhame calul, iar eu o sa ma vir in urechea lui, si de-a-colo o sa-i poruncesc tot timpul incotro s-o ia.
— Daca zici tu asa, asa sa fie! se invoi taica-sau. O data om putea incerca...
Cind socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru ple¬care, femeia inhama calul la caruta si-l aseza pe Pri¬chindel in urechea acestuia. Si baiatul prinse a striga intruna, indemnind bidiviul: „Hi, hi, murgule!", ca s-o ia numai incotro trebuia.
Si calul se indemna la drum si gonea intins spre pa¬dure, de parca ar fi fost condus de un vizitiu priceput.
Dupa citava vreme, Prichindel ajunse cu caruta la marginea padurii.
In clipa cand fu sa coteasca la capatul unei cararui si-n timp ce striga din toti rarunchii: „Hi, hi, murgule!" ii iesira in cale doi straini.
— Mai, ce-o mai fi si asta!... striga unul din ei, mi-rindu-se strasnic. Ia te uita: caruta merge singura, dar cineva trebuie ca mina calul, numai ca de vazut nu se vede nimeni... Unde o fi carutasul, naiba, sa-l ia?!
— Sa stii ca asta nu-i lucru curat! raspunse celalalt. Ia hai sa ne luam dupa caruta, sa vedem unde are sa se opreasca. Caruta se afunda in padure si se opri in¬tr-un luminis, taman pe locul unde era stivuita o gra¬mada de lemne taiate. Si de cum il zari pe taica-sau, Prichindel ii striga:
— Vezi, tata, c-am venit cu caruta, dupa cum ne-a fost vorba? Acu vino de ma da jos!
Tata-sau apuca cu mina stinga calul de capastru, in timp ce cu dreapta il scoase pe Prichindel din urechea calului. Flacaul se aseza vesel pe un pai, sa se mai hodineasca nitelus.
Cind il vazura pe Prichindel, cei doi straini ramasera incremeniti de uimire si nu mai stiura ce sa spuna. Dar intr-un tirziu isi venira in fire si unul dintre ei il lua pe celalalt deoparte si-i sopti la ureche:
— Asculta, fratioare, stii tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul asta, de l-am arata multimii pe la bilciuri, in tirgurilc mari?... Hai sa vedem de nu-l putem cum¬para, ca buna afacere ar fi...
Se indreptara apoi spre tatal baiatului si, intrind in vorba cu el, ii zisera:
— Ia asculta, omule, n-ai vrea sa ne vinzi noua prichindelul asta? Si sa n-ai nici o grija, c-o s-o duca mai bine ca acasa.
— Nici prin gind nu-mi trece, raspunse taranul, ca doar un singur copil am si mi-e mai drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!
in aceasta vreme, auzind spusele drumetilor, Prichin¬del se urca in pripa pe cutele hainelor lui taica-sau, pana ce-i ajunse pe umeri, si-i sopti la ureche:
— Vinde-ma, tatuca, si nu-ti fie teama, ca ma intorc eu degraba inapoi!
Taica-sau asculta de flacau, ca-l stia istet si, vinzindu-l celor doi straini, lua paralute bune pe el. — Unde vrei sa sezi, ca sa-ti fie mai la indemana? il intrebara ei, dupa ce se incheie tirgul.
— Asezati-ma pe palaria unuia din voi, da asa, mai inspre margine, ca acolo am loc destul sa ma preumblu si-o sa privesc la locurile pe unde trecem, fara teama c-am sa pic jos.
ii facura pe plac omuletului si, dupa ce Prichindel isi lua ramas bun de la taica-sau, pornira la drum. Mersera ei asa, pana ce incepu a se lasa amurgul si, dupa o vre¬me, numai ce-l auzira pe Prichindel ca le striga cit il tineau puterile:
— Dati-ma jos, dati-ma jos degraba ca m-au apucat nevoile!
— Ba ramii colo sus unde esti si fa-ti treaba linistit, raspunse omul pe palaria caruia sedea. Nu te sinchisi defel, ca n-am sa ma supar pentru un fleac ca asta; doar se mai intimpla ca si pasarile cerului sa scape cite ceva pe palaria mea, si ce, ma supar de asta?!...
— Nu, nu vreau! striga Prichindel. Stiu eu singur ce se cade si ce nu. Dati-ma repede jos!
Omul isi scoase palaria si-l lasa pe Prichindel pe un ogor, la marginea cararii ce taia cimpia. Prichindel incepu sa sara printre brazde si sa se preumble printre bulgarii de pamint despicati de taisul plugului. Si, deo¬data, pe nesimtite, se strecura intr-o gaura de soarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.
— Noapte buna, boierilor! le arunca Prichindel in bataie de joc... Si mai duceti-va acasa si fara mine...
Dupa ce-o stersese, isi mai si ridea de ei! Cei doi pisi¬cheri erau catraniti rau si alergara intr-acolo intr-un suflet. Virira un bat in gaura de soarece, ca sa dea de el; scotocira-ncoace, scotocira-ncolo, dar truda le fu zadarnica. Prichindel se vira tot mai in afund si, cum intre timp se intunecase de-a binelea, oamenii trebuira sa se lase pagubasi si sa-si caute de drum. Si ramasera cu punga goala, dar cu sufletul plin de obida...
Cind Prichindel baga de seama c-au plecat, iesi in¬data afara din ascunzatoare.
„Mare primejdie te paste de mergi pe ogor, pe intu¬necimea asta! isi zise el. Lesne iti poti fringe gitul in vreo hirtoapa..."
Dar, spre norocul lui, in drum dadu peste o gaoace de melc.
— Bine ca am unde sa min peste noapte fara nici o grija! striga el bucuros, si se cuibari in gaoace.
Cind era aproape sa-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecind pe acolo. Si unul din ei zicea:
— Cum am putea face noi, ca sa punem mina pe ba¬nii si argintaria popii, ca-i putred de bogat?
— Las ca te-nvat eu cum! ii raspunse Prichindel, intrerupindu-l din vorbire.
— Ce fuse si asta, frate-miu? striga speriat unul din hoti. Parca am auzit pe cineva vorbind!...
Hotii se oprira pe loc si ascultara cu luare-aminte. Atunci Prichindel grai iarasi: — Luati-ma cu voi si n-o sa va para rau, c-o sa va ajut.
— Da unde esti, ma omule?
— Cautati cu atentie pe jos, raspunse Prichindel, da numai inspre partea de unde mi se aude glasul, in cele din urma, cei doi hoti dadura peste voinicelul nostru si-l ridicara in sus.
— Bine, ma Nichipercea, te lauzi tu c-ai putea sa ne-ajuti pe noi! Pai, in ce chip anume?
— Ba, nu ma laud deloc! Si uite cum am sa fac: o sa ma strecor printre gratiile de fier in camara popii, si-apoi o sa va dau de-acolo tot ce-o sa va pofteasca inima.
— Aferim! incuviintara cu bucurie hotii. Si acu hai la treaba, sa te vedem ce poti!...
Cind ajunsera ei la casa popii, Prichindel se strecura in camara si incepu sa strige cit il tinea gura:
— Ma, vreti sa va dau tot ce e pe-aici?
Hotii se inspaimintara rau si caut ara sa-l domoleasca:
— Ci vorbeste, bre, mai incetisor, nu cumva sa tre¬zesti pe cineva!
Dar Prichindel se prefacu ca nvi-i intelesese si ince¬pu sa strige cu si mai multa tarie:
— Ce vreti, ma? Vreti tot ce e pe-aici? Bucatareasa, care se odihnea in odaia de alaturi,
auzind tot ce spusese flacaul, se ridica in capul oaselor si asculta mai departe cu luare-aminte.
Cind il auzira racnind, pe hoti ii cuprinse iar frica si, luindu-si picioarele la spinare, fugira o buna bucata de drum, pe unde se nimeri. Dar in cele din urma prin¬sera iar inima si-si zisera ca omuletul e un ghidus si ca-i place pesemne sa glumeasca in felul asta. Se in¬toarsera si-i soptira printre dinti:
— Hai, lasa-te de sotii si arunca afara ceva de pe-a-colo!
Atunci Prichindel incepu sa strige din rasputeri:
— Va dau tot ce e pe-aici, da intindeti numai miinile!
Bucatareasa, care tragea cu urechea, deslusi de data asta fiecare cuvintel si, sarind din pat, dadu buzna in camara. Auzind lipait de pasi, hotii o luara la sanatoasa, de parca i-ar fi gonit Scaraotchi din urma.
Slujnica nu se dumerea defel ce se intimplase, si cum orbecaia si nu deslusea nimic din pricina intuneri¬cului, se grabi sa aduca din camera ei o luminare aprinsa. cand veni indarat cu lumina, Prichindel se fu¬risa in sura, fara ca femeia sa-l fi putut zari. Biata sluga cerceta cu de-amanuntul prin toate ungherele, dar negasind nimic, se culca din nou, socotind ca poate a visat cu ochii deschisi...
Prichindel urca pe gramezile de fin si-si cauta un loc potrivit pentru culcus. Gindea sa-si odihneasca oasele, cuibarit in patuceanul asta moale, pana-n revarsatul zorilor, si-apoi sa se reintoarca acasa, la parintii lui. Dar vezi ca i-a fost harazit sa mai patimeasca si sa mai treaca prin nenumarate belele, ca multe necazuri si nenorociri trebuie sa intimpine omul pe lumea asta. Cum se crapa de ziua, slujnica se scula sa dea de min-care la vite. Mai intii intra in sura, de unde lua un brat de fin, si se nimeri ca tocmai in finul acela sa-si fi aflat Prichindel culcusul. Dar flacaiasul nostru era atit de adincit in somn, ca nu prinse de veste si nu se trezi decat cand fu in gura unei vaci, care-l apucase odata cu finul.
— Ah, Doamne, se minuna el, cum de ajunsei in moara asta!?
Dar isi dadu numaidccit seama unde se afla si se feri cu grija, sa nu-l macine vaca intre masele.
Dar in cele din urma se pomeni alunecind in pinte-cele vacii.
„Ce intuneric e in incaperea asta! Pesemne c-au ui¬tat sa faca ferestre, isi zise Prichindel, si d-aia n-are pe unde patrunde soarele... Si barem de-as avea la inde-mina vreo luminare, da de unde sa-ti faci rost pe-aici de asa ceva!..." Dealtfel, adapostul nu-i era citusi de putin pe plac, si ceea ce-l supara si mai mult era finul care venea in gramezi, sporind necontenit, astfel ca locul cu pricina se strimtora din ce in ce mai mult. De frica, Prichindel incepu sa strige cit il tinea gura:
— Nu-mi mai dati fin! Nu-mi mai dati fin!
in clipa aceea, slujnica tocmai mulgea vaca si auzind glas de om si nevazind pe nimeni, si fiindca recunos¬cuse ca era tot glasul care-o trezise din somn peste noapte, se inspaiminta intr-atit, ca aluneca de pe sca¬unel si rasturna laptele, care se risipi pe jos. Alerga ea apoi in fuga la stapinu-sau si-i zise, abia tragindu-si sufletul :
— Valeu, parinte, vaca noastra vorbeste!
— Pesemne ca ti-ai pierdut mintile, femeie!... o in¬frunta popa.
Totusi se duse in grajd, sa vada ce s-o fi petrccind pe acolo. Dar de indata ce ajunse in prag, Prichindel incepu sa strige din nou:
— Nu-mi mai dati fin! Nu-mi mai dati fin!
Popa incremeni de spaima si, crezind ca a intrat ne¬curatul in vaca, porunci sa fie taiata numaidecat. Dupa ce-o taiara, slugile aruncara burta vacii la gunoi. Si Prichindel izbuti cu mare greutate sa-si faca drum de iesire, ca sa scape de acolo. Dar abia isi scosese capul la lumina, ca o alta nenorocire se abatu asupra lui. Un lup hamesit de foame, care se furisase prin ograda in cautarea unei bucaturi, zari tocmai atunci ceea ce cauta si inghiti pe data toata burta, dintr-o hapaitura. Dar Prichindel nu-si pierdu curajul.
„Poate c-o fi o faptura de inteles lupul asta!..." gindi el. Si din bezna in care se afla, incepu sa strige din toa¬te puterile:
— Draga lupusorule, stiu eu un loc unde ai putea gasi un ospat pe cinste, sa te-nfrupti numai din buna¬tati !
— Asa?!... Si unde e locul cu pricina? intreba lupul.
— in cutare si cutare loc, il deslusi pe indelete gla¬sul. Si n-ai alta de facut decat sa te viri in camara prin-tr-o borta din perete. O sa dai acolo peste ce nici nu gindesti: cirnati, slanina si cozonaci, si totul din bel¬sug, sa maninci cit iti pofteste inima!
Dar lupul de unde era sa stie ca Prichindel gindea sa-l duca tocmai la casa tatalui sau?! Nu se lasa mult rugat si o porni in goana intr-acolo. Peste noapte se strecura prin borta in camara si incepu sa infulece bu¬curos din toate bunatatile. Dupa ce se satura, vru sa-si ia talpasita tot pe unde venise, dar, de mult ce se ghif-tuise, i se umflase burduhanul, incit nu-i mai fu in pu¬tinta sa iasa prin borta.
Pe asta isi bizuise si Prichindel socoteala, din capul locului, si incepu de indata sa faca o larma strasnica in burta lupului, tipind si urlind cit il tineau puterile.
— Da mai astimpara-te si taci odata, c-ai sa scoli lumea din somn! se rasti la el lupul.
— Ce-mi pasa de s-or trezi! raspunse flacaul. De os¬patat tu te-ai ospatat pe indestulate, acum e rindul meu sa petrec, si petrec dupa cum mi-e voia!...
Si incepu iar sa strige cit il lua gura.
in vremea asta, de atita zarva, parintii lui Prichin¬del se trezira din somn si alergara spre camara de unde venea glasul. Se uitara inauntru printr-o crapatura si, cand vazura lupul, detera fuga de luara, omul, topo¬rul, iar femeia, coasa.
— Ramii tu in urma! zise barbatul catre nevasta-sa, in clipa cand se pregatea sa intre pe usa. Daca nu moare, dupa ce l-oi izbi eu in moalele capului cu toporul, infige si tu coasa in el si cauta de-i spinteca burta. Auzind glasul lui taica-sau, Prichindel incepu sa strige:
— Taica draga, eu sunt aici, in burta lupului!
— Slava Domnului ca ne-am regasit copilul, ca ne e mai drag decat sufletul!... rosti omul, nemaiincapin-du-si in piele de bucurie.
Apoi ii spuse femeii sa lase coasa deoparte, ca nu cumva sa-l vatame pe Prichindel si, ridicind toporul, il izbi pe lup drept in moalele capului, de cazu acesta trasnit la pamint. Dupa aceea, adusera un cutit si-o foarfeca si, spintecindu-i burta, il scoasera de acolo pe fiul lor cel iubit.
— De-ai stii cit de mult ti-am dus grija! zise taica-sau.
— Mult mi-a fost dat sa mai colind si eu prin lume, da acu , slava Domnului, pot rasufla in voie, ca mi-e ingaduit sa vad iarasi lumina zilei!
— Da pe unde-ai tot umblat, dragu tatii?
— Mai bine intreaba-ma pe unde n-am fost... Ah, tata, am nimerit mai intii intr-o gaura de soareci, apoi in pintecele unei vaci, si-n cele din urma am ajuns in burta lupului. Dar de-acu ramin pentru totdeauna cu voi.
— Iar noi n-o sa te mai vindem nici pentru toate bogatiile din lume! zisera parintii lui Prichindel si prin¬sera sa-l sarute si sa-l dragaleasca.
Il ospatara apoi cu ce aveau ei mai bun in casa si-i facura imbracaminte noua, ca cea veche se ponosise de cit o purtase pe drumurile cele lungi si grele.