Fraţii Grimm - Prinţul fermecat

PRINTUL FERMECAT
de Fratii Grimm


A FOST ODATA CA NICIODATA, a fost un im¬parat care avea mai multe fete, si toate erau frumoase ca niste zine. Dar cea mai mica era atit de frumoasa, ca pana si soarele, care doar vazuse atitea, se oprea in loc, uitindu-se la dinsa, si se minuna de atit a frumu¬sete.
La o mica departare de palatul imparatesc se intin¬dea o padure adinca si intunecoasa, iar in padure, la umbra unui tei batrin, se putea vedea o fintina. In zilele cu prea mare zaduf, cea mai mica dintre fetele imparatului se ducea in padure si se aseza pe ghiz-durile fintinii racoroase. Statea ea asa, fara sa faca nimic, si cand o prindea uritul, scotea dintr-un bu¬zunar o minge de aur, o arunca in sus, o prindea din zbor in causul palmelor si-apoi o arunca iar. Asta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.
S-a intimplat insa odata ca mingea sa-i scape din palme si, cazind pe pamint, sa se duca de-a rostogolul, de-a dreptul in fintina. Fata de imparat o urmari cu privirea, dar mingea pieri de parca n-ar fi fost, si fin¬tina era tare adinca, atit de adinca, de nu-i puteai zari fundul S... Se porni atunci domnita pe plins si plinse in hohote, neputind in nici un chip sa-si ostoiasca ama¬raciunea. Si cum se jeluia ea, numai ce aude ca-i striga cineva din apropiere:
— Ce ti s-a intimplat, domnita, de te bocesti asa...? Plingi ca s-ar muia si pietrele de mila ta! Fata cata in jur, sa afle cine anume ii vorbeste, si vazu un broscoi, care taman atunci isi scosese din apa capul lataret si bubos si privea la ea cu niste ochi cit cepele.
— Ah, tu erai, mos Balacila! se mira ea. Iaca, pling ca mi-a cazut mingea de aur in fintina.
— Sterge-ti lacrimile si nu mai plinge, o mingiie broscoiul, ca-mi sta in putinta sa te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai daca-ti aduc din apa jucaria?
— Orice doresti, dragul meu broscoi: rochiile mele, pietrele nestemate, margaritarele, chiar si coroana de aur pe care o port pe cap, de-o poftesti cumva!
Broscoiul o asculta pe ginduri, apoi grai:
— Nu-mi trebuie nici rochiile, nici margaritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar daca ai incepe sa ma iubesti, daca ai ingadui sa-ti fiu prieten si tovaras de joaca, sa stau langa tine, la masuta ta, sa maninc din talerul tau de aur, sa beau din cupa ta si sa dorm in patuceanul tau, daca-mi lagaduiesti toate^astea, acu ma cobor in fintina si-ti aduc mingea. Iti fagaduiesc, iti fagaduiesc tot ce vrei, numai sa-mi aduci mingea!
Dar in aceeasi vreme, fata isi zicea in sinea ei: „Ce tot indruga nerodul asta de broscoi! Ca doar i-e sortit sa se balaceasca in apa cu cei de-o fiinta cu el si sa oracaie intruna; cum poate unul ca el sa lege prietenie cu oame¬nii?!..."
Cum o auzi pe domnita fagaduindu-i tot ce dorea, broscoiul se dadu afund in fintina si, cit ai bate din palme, iesi iar deasupra apei cu mingea de aur in gura, si-o zvirli in iarba. Fata de imparat sa sara in sus de bucurie, nu altceva, cand isi revazu jucaria ei draga.
O ridica si, fara sa-i spuna broscoiului un singur cuvint, o lua la fuga.
— Stai, stai, nu fugi! striga in urma ei broscoiul, la-ma si pe mine, ca nu pot s-alerg atit de repede!
Dar in zadar oracaia broscoiul cit il tineau puterile, ca fata de imparat nu se sinchisea de el si, cu cit se apropia mai mult de casa, cu atit fugea mai tare. Isi uitase cu desavirsire de bietul mos Balacila, iar acesta, neavind incotro, se inapoie si se lasa din nou sa cada pe fundul fintinii.
A doua zi, domnita nici nu apucase bine sa se aseze la masa impreuna cu imparatul si cu toti curtenii, si nici nu incepuse sa ia o bucatura din talerul ei de aur, ca si auzi deodata niste pasi lipaind afara, pe scara de marmura... Si pasii faceau: „plici-pleosc, plici-pleosc!" Asculta ea un rastimp, si numai ce se pomeni c-o bataie in usa si deslusi un glas strigand:
— Fata de imparat, tu cea mai mica dintre domnite, vino de-mi deschide usa. Domnita alerga intr-un suflet la usa sa vada cine era si, cand o intredeschise, se si trezi cu broscoiul in fata ei. Trinti repede usa, si luind-o la fuga inapoi, se aseza din nou la masa, tremurind toata de spaima. Imparatul baga de seama ca fetei ii batea tare inima, mai-mai sa-i sparga cosul pieptului, si-o intreba:
— De ce te-ai ingrozit, asa copila draga? Au nu cumva ai zarit la usa un zmeu, care a venit sa te rapeasca?
— Da de unde, tata, n-am vazut nici un zmeu, ras¬punse fata cu sila in glas. La usa e un broscoi buburos!...
— Un broscoi? Si ce vrea broscoiul asta de la tine?
— Nu indraznesc, tata, a-ti spune cum a fost!... Ieri, pe cand ma jucam langa fintina din padure, mi-a cazut mingea de aur in apa. Si fiindca plingeam dupa ea, de nu mai puteam, a iesit din fintina un broscoi, si pocita¬nia asta, cum a facut, cum n-a facut, mi-a scos mingea tocmai de la fund. Iar mai inainte imi ceruse sa-i faga¬duiesc ca, daca mi-o aduce mingea, o sa legam priete¬nie si o sa fim tovarasi de joaca. Atita m-a batut la cap, ca i-am fagaduit, ce era sa fac! Dar nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca broscoiul si-ar putea face veacul si altundeva decat in apa!... Si-acum sta protap afara si tine mortis sa vina la mine!
in timpul asta, broscoiul batea cu inversunare la usa si striga:

— Hai, deschide usa,
Fata de-mparat!
Ai uitat cuvintul
Care mi l-ai dat
Ieri, cand la fintina
Mi te-am ajutat?...
Hai, deschide usa,
Fata de-mparat!


Auzind acestea, imparatul grai:
— Acu , daca ai apucat sa fagaduiesti, tine-ti faga-duiala. Du-te de-i deschide!
Fata se duse sa deschida usa si broscoiul sari pe data pragul in sala imparateasca; si se tinu scai dupa dom¬nita pana ce ajunse in dreptul scaunului ei. Acolo se opri, si cand fata dadu sa se aseze, glasul broscoiului se auzi
poruncitor:
— Da pe mine cui ma lasi? Ia-ma langa tine!
Se codi ea ce se codi, se facu a nu fi auzit, dar impara¬tul ii porunci sa-i indeplineasca voia broscoiului. Cum se vazu broscoiul pe scaun, gata, ceru sa-l urce si pe masa... Si dintr-o saritura se pofti singur intre blide. Si ceru
de-acolo:
— Ia trage talerul mai aproape, sa mancam amindoi
din el.
Biata copila se vazu silita sa faca asa cum ii poruncea broscoiul, cu toate ca-i era scirba si n-avea nici o tragere de inima. Broscoiul manca cu mare pofta, dar fetei de imparat i se opreau bucaturile in git si nu se atinse aproape de nimic.
La urma, broscoiul zise:
— M-am ospatat cum se cuvine, dar ma simt ostenit rau. Du-ma in odaita ta si vezi de infata patuccanul cu asternuturi de matase, ca sa ne culcam.
Domnita incepu sa planga: tare se mai temea de broscoi! De frica si sila, nu-i venea nici sa-l atinga, c-avea o piele umeda si rece ca gheata...
Si cand te gindesti ca de aici inainte trebuia sa doarma cu el, in patuceanul ei curat si frumos... Parca ar fi vrut sa se impotriveasca, dar imparatul se minie si-i spuse:
— Când te-ai aflat la ananghie, ti-a placut sa te bucuri de ajutorul broscoiului! Iar acum crezi ca se cade sa-l dispretuiesti, nu-i asa?!... Nu-ti mai face placere tova¬rasia lui!
Nemaiavind incotro, domnita apuca broscoiul cu doua degete si, ducindu-l cu ea sus, il zvirli intr-un un- gher al iatacului. Dar cand dadu sa se intinda si ea in pat, broscoiul tupai pana aproape de marginea patului si-i striga de-acolo:
— N-ai auzit ca-s ostenit rau?! Vreau sa dorm si eu la fel de bine ca si tine; ia-ma sus in pat, ca de nu, te spun imparatului!
Domnita se facu foc si para cand il auzi cum o ameninta; il ridica de jos, de unde se otara la ea, si, izbindu-l cu toata puterea de perete, striga:
— Na ce ti-a trebuit, broscoi buburos! Acu ai si tu liniste, am si eu...
Si ce sa vezi? De indata ce cazu jos, broscoiul se pre¬facu intr-un fecior de imparat, ca ti-era mai mare dragul sa te uiti la el: chipes la infatisare, cu privirea ochilor bKnda si c-un farmec in ei, cum nu se mai poate...
Imparatul isi dadu cu mare bucurie incuviintarea ca tinarul crai s-o ia de nevasta pe fiica-sa. Iar acesta ii povesti domnitei cum fusese blestemat de-o vrajitoare rea sase prefaca in broasca si ca nimanui, in afara de din-sa, nu i-ar fi stat in putinta sa-l scape de sub povara cea grea a blestemului.
Apoi luara hotarirea ca a doua zi sa porneasca impreuna spre imparatia feciorului de imparat. Mai povestira ei ce mai povestira, si-apoi se culcara. cand se tre¬zira din somn, in revarsatul zorilor, bagara de seama ca la poarta ii astepta o caleasca trasa de opt cai albi, impo¬dobiti cu panase albe de strut si avind hamuri cu totul si cu totul de aur. Iar la spatele calestii sedea Heinrich, sluga credincioasa a feciorului de imparat. Intr-atit se intristase sluga asta credincioasa ca stapinul sau fusese prefacut in broasca, incit umblase nauc citava vreme, si de teama ca nu cumva sa-i plesneasca inima de durere, si-o strinsese in trei cercuri de fier.
Caleasca astepta la scara palatului sa-l duca pe tinarul crai si pe aleasa inimii lui in imparatia parinteasca.
Heinrich cel credincios, care pregatise totul dupa cum cerea cuviinta, ii ajuta pe amindoi sa urce in caleasca, iar dupa aceea se sui si el in locul din spate. Si inima ii tresalta de bucurie ca-i fusese dat sa-si revada stapinul.
Mersera ei o bucata buna de drum si numai ce auzi feciorul de imparat o trosnitura inapoia lui, de parca s-ar fi rupt ceva.
Si cum nu-si putu da seama ce poate fi, ii striga sluji¬torului sau:

— Heinrich, auzi trosnitura?
Nu cumva s-a rupt trasura?

Iar Heinrich se grabi sa raspunda:

— Fii, stapine, linistit,
Ia un cerc ici a plesnit,
Ce-mi tinea inima strins,
Sa nu mor de-atita plins;
Ca un biet broscoi erai,
Si sub vraja grea zaceai...

Si se auzi trosnind inca o data si apoi iar o data... Iar feciorul de imparat din nou crezu ca trosneste ca¬leasca si ca-i gata sa se rupa. Dar nu caleasca se rupea, ci cele doua cercuri de fier, care se desprindeau din jurul inimii lui Heinrich cel credincios, care nu mai putea de bucurie ca stapinu-sau scapase de sub urgia blestemu¬lui si ca era acum fericit, cu aleasa inimii lui.

Fraţii Grimm - Calfa de morar şi pisica

CALFA DE MORAR Sl PISICA
de Fratii Grimm


A FOST ODATA UN MORAR SARAC, si morarul asta n-avea nici nevasta, nici copii, ci numai trei slugi, care-l ajutau la treburile morii. Dupa ce-l slujira citiva ani bunicei, morarul ii chema intr-o zi si le zise:
— Eu, fetii mei, sunt batrin de-acu si nu ma mai tin puterile. A venit vremea sa mai stau la odihna, dupa cuptor. Dar pe voi va indemn s-o porniti la drum, in lumea larga, si care s-o arata vrednic si o fi in stare sa-mi aduca bidiviul cel mai strasnic, a lui sa fie moara; in schimb, mie sa-mi dea cele de trebuinta, cite zile oi mai avea de trait.
Cel mai tinerel dintre ei era pus totdeauna la muncile cele mai grele. Cei doi flacai virstnici il luau toata vre¬mea in bataie de joc, socotindu-l un nating, si n-ar fi vrut nici in ruptul capului ca moara sa incapa pe miiniie lui... Dar nu-i vorba, ca nici el nu rivnea la ea.
In cele din urma pornira la drum citesitrei si, cand fura sa ajunga la marginea satului, cei doi flacai mai mari ii spusera tontului de Hans, ca asa se chema prislea:
— Ramii, ma, aci, sa nu mai bati drumul degeaba... Ca nevolnic cum esti, o sa gasesti tu cal cand o face plopu pere si rachita micsunele!
Dar flacaul nu vru sa-i asculte si-o porni dupa ci. Mcr-sera ei ce mersera si cand se innopta, dadura peste o pes¬tera si-si facura culcus inauntru. Cei doi flacai mai mari, care se socoteau isteti nevoie mare, asteptara pana ce-l vazura pe Hans adormit si apoi, sculindu-se binisor de langa el, pornira din nou la drum. Si-n sinea lor se bucura rau ca s-au descotorosit de prostovan, in felul asta di¬baci...
Hei, dar prea va grabiti, nenisorilor, c-ati scapat voi de Hans, da nici voua n-o sa va mearga totul ca pe roa¬te si-o s-o patiti urit, cand nici n-oti gindi!...
Cind rasari soarele si flacaiasul nostru se trezi din somn, se vazu singur intr-o pestera adinca si intunecoasa. Isi roti el privirea in toate partile si striga:
— Doamne, Dumnezeule, unde m-oi fi aflind?
Dar nu se iasa cuprins de deznadejde. Se scula din asternutul pe care si-l facuse si o porni pipaind ba in dreapta, ba in stinga; se catara ici, se catara dincolo, si asa merse tot pe dibuitelea, pana ce iesi din pestera si se pomeni intr-o padure.
Dar vezi ca nu se bucura prea mult ca izbindise sa scape de acolo si-si spunea in sinea lui: „Cum o sa do-bindesc eu un cal si cine-o sa ma ajute, cand sunt atit de singur si de parasit?"
In timp ce mergea el asa, cu capu-n pamint, sub povara gindurilor, numai ce se intilni cu o pisicuta pestrita care-l intreba cu blindete:
— Da incotro, mai baiete?
— La ce ti-as mai spune si tie, ca tot nu-ti sta in putere sa m-ajuti!
— Las ca stiu eu bine ce cauti, stiu prea bine, starui pisica. Umbli sa gasesti o asemenea mindrete de bidiviu, sa nu-l intreaca nici unul in frumusete... Hai cu mine, si de m-oi sluji cu credinta sapte ani in sir, te-oi rasplati la urma c-un cal cum n-ai vazut de cand esti.
„Mai, ciudata pisica, isi zise flacaul in sinea lui, da hai sa vad daca-i adevarat ce spune, ori numai lauda-i de ea!"
Porni deci pe urma pisicii, care-l duse la palatul ei fermecat, unde avea slugi numai pisicute. Si toata vre¬mea pisicutele sareau sprintene pe scari si erau vesele si pline de voie buna.
Seara, de cite ori se asezau la masa, trei dintre ele trebuiau sa cinte: una ciupea cu indemanare strunele harfei, a doua cinta din lauta, tragind cu mare dibacie arcusul peste coarde, iar a treia suila din trimbita cit putea de tare, umflindu-si bucile obrazului.
Dupa ce sfirseau de mancat, pisicile stringeau masa si puneau totul in ordine. Iar stapina pisicilor se apropia de flacaias si-i zicea:
— Acu , ca esti satul, vino de joaca cu mine.
— Ba mai pune-ti pofta-n cui, raspundea el, ca n-oi juca c-o mita; de cand sunt, n-am facut una ca asta!
— Va sa zica, nu vrei... Hei, pisicilor, duceti-l atunci la culcare!... poruncea ea.
Una o lua inainte si-i lumina drumul cu luminarea pana la iatacul lui, alta il descalta, alta ii tragea ciorapii si, la urma, una din ele sufla in luminare. A doua zi de di¬mineata se si infiintau sa-l imbrace. Una-i punea cio¬rapii, alta ii prindea c-o cordeluta, alta ii aducea ghetele, alta il spala si alta ii stergea obrazul cu coada.
— Da stii ca-i placuta treaba asta! ...zicea flacaiasul si de fiecare data parca era mai multumit si mai bucuros.
Nu-i vorba ca si el trebuia s-o slujeasca cum se cuvine pe stapina-sa! in grija lui cadea ca-n fiecare zi sa crape lemnele si sa faca surcele. Si ca sa aiba unelte numai potrivite pentru trebusoara asta, ii dadura un topor de argint, cu coada de arama, si icul si ferastraul erau tot de argint.
Spargea el lemne toata ziulica, bea si manca dupa pofta inimii si cum nu ducea lipsa ori grija de nici unele, se invoise cu drag sa ramina la palat. Dar vezi ca de la un timp il apucase un soi de urit, ca in afara de stapina-sa si de celelalte pisicute care o slujeau, nu-i era dat sa mai vada alte chipuri. Odata, cam pe la vremea prinzu-lui, pisica ii spuse:
— Mai flacaias, ia du-te tu de-mi coseste iarba din livada si pune-o la uscat, sa se faca otava! Ii puse-n mina o coasa de argint si o gresie de aur, dar ii atrase luarea-aminte sa cate cu grija la ele si, dupa ce-o sfirsi lucrul, sa le aduca inapoi. Flacaul porni la drum si facu intocmai cum il povatuise stapina sa. Dupa ce mintui de strins finul, il cara acasa si aduse cu sine coasa si gresia de aur. Si de cum dadu ochii cu pisica, o intreba de nu s-ar invoi sa-i plateasca simbria ce i se cuvenea.
— Nu ti-o dau, ca nu s-a implinit inca vremea, ras¬punse stapina-sa. Ca sa fii dezlegat de invoiala, mai tre¬buie sa-mi faci citeva lucruri de care am mare trebuinta. Uite, ici ai o stiva de lemne de argint, barda, col tar si ce mai trebuie, toate de argint, si sa te apuci de indata sa-mi ridici o casuta. Da , stii, o casuta numai si numai de argint!
Flacaul se asternu pe lucru si intocmi casuta, iar la urma ii spuse stapine-si c-ar cam fi vremea sa-i dea calul fagaduit, ca el isi indeplinise toate indatoririle... Cei sapte ani erau la capatul sorocului, trecusera-n zbor, de parca s-ar fi scurs numai o jumatate de an. Pisica ascul¬ta la ce-i zice, si apoi il intreba de nu vrea sa-i vada caii.
— Ba, mai e vorba! raspunse el, arzind de nerabdare. Atunci pisica il duse la casuta, dadu intr-o parte o
usa, si numai ce vazu flacaiasul, intr-un grajd, doispre¬zece cai mindri, unul mai chipes decat altul, si de atita cit fusesera ingrijiti si tesalati, stralucea pielea pe ei ca lumina soarelui, de i se umplu baiatului inima de bucurie. Pisica isi pofti sluga la masa, ii dadu sa manince si sa bea, si apoi ii zise:
— De acu poti sa te duci acasa, dar bidiviul inca nu ti-l dau. Peste trei zile o sa vin eu singura sa ti-i aduc!
Flacaul ce era sa mai faca?! Daca vazu ca n-a iesit asa cum planuise el, se pregati de drum, dar in inima lui tot mai nadajduia ca pisica o sa-si tina fagaduiala. Stapina-sa il insoti citava vreme, si dupa aceea isi lua ramas bun de la el si-i arata calea care ducea la moara. Dar cum nu se indurase sa-i dea un rind de straie mai ca lumea, flacaul fu nevoit sa plece tot cu sumanasul lui vechi si ponosit cu care venise si de, in cei sapte ani citi trecusera, se inaltase baiatul si se facuse ditai voinicul.

Si se nimeri sa ajunga acasa tocmai pe la vremea prinzului si gasi acolo pe cei doi flacai mai virstnici. Se inapoiasera la moara cam de multicel si fiecare adusese cu sine cite un cal, dar al unuia era chior, ca facuse la un ochi albeata, iar al celuilalt era schiop, ca suferise de-o vatamatura la chisita.
Vazindu-l ca vine singur, fara de nici un bidiviu, si ca-i zdrentaros si plin de colb, ca vai de el, cei doi flacai il luara peste picior de cum pasi in ograda:
— Unde ti-e calul, ma casca-gura?
— Las ca vine el peste trei zile, n-aveti voi grija! le raspunse flacaul din virful limbii.
Si auzindu-l ce nazdravanii zice, cei doi flacai se stri¬cara de atita ris, nu altceva.
— De unde naiba sa-ti vina calul, ma nataraule?! il intrebara ei printre hohotele de ris. Si chiar de te-ai capatui si tu c-un cal, cine stie ce mirtoaga rapciu-goasa o mai fi si aia...
Flacaul intra in casa si dadu sa se aseze la masa si el, dar morarul nu vru sa-l primeasca, zicand ca e rufos din cale-afara si i-ar fi rusine cu el de s-ar nimeri ca tocmai atunci sa paseasca pragul un strain.
Nitica mancare tot se indurara insa sa-i dea, dar afara, in ograda, intr-un blid ciobit de pamint. Ast timp, fiindca se innoptase, toti ai casei se pregatira de culcare. Flacaul nostru vru sa se odihneasca si el, ca de atita drum cit batuse era sleit de oboseala, dar cei doi flacai il luara-n ris si-i zisera sa-si mute gindul c-ar putea sa doarma in casa, intr-un pat ca lumea. Cum n-avea ce alta face, bietul flacaias se vazu silit
sa-si caute culcus in cotetul gistelor. Si, virindu-se acolo, se intinse pe-o mina de paie si adormi.
Dis-de-dimineata, cand se trezi el din somn, nici nu-si dadu seama ca trecusera cele trei zile de asteptare. Si numai ca se pomeni ca se opreste in fata morii o caleasca trasa de sase cai focosi si mindri, ca luceau de-ti luau ochii, nu altceva. Iar in urma calestii venea o sluga care tinea de dirlogi un alt cal. Era bidiviul cu care trebuia sa fie rasplatit flacaul nostru, pentru cit o slujise pe pisica.
Din caleasca cobori o preafrumoasa odrasla impa¬rateasca si, cu pasi marunti si usori, intra in casa la morar. Pasamite, domnita asta nu era alta decat pisicuta pestrita Ia care slujise flacaiasul nostru timp de sapte ani! cand dadu cu ochii de morar, fata il intreba unde e cel mai nevirstnic dintre argatii lui. Si morarul ii raspunse stingherit:


Inaltimea ta, nevrednicul acela e atit de rufos, ca-i curg zdrentele pe el si nu s-a cuvenit sa-l lasam intr-o casa de oameni! Si-a facut culcus in cotetul gis-telor, ca acolo-i de el!
Dar fata de imparat nu lua seama la vorbele mora¬rului si-i porunci sa-l aduca numaidecat. De voie de nevoie, morarul dete fuga sa-l scoata pe flacau din cotetul gistelor si sarmanul fecioras trebui sa se stringa in suman asul lui jerpelit, ca sa nu i se vada goliciunea. Atunci sluga care venise cu fata de imparat scoase dintr-un sipet de la spatele calestii nistre straie mindre si stralucitoare si, dupa ce-l spala pe flacau din cap pana-n picioare, il imbraca cu ele. Si parca era cu to¬tul altul acum: frumos, de nu-ti venea sa-ti iei ochii de la el, si chipes de ziceai ca-i un fecior de imparat.
Fata ceru, dupa aceea, sa i se arate caii pe care-i adusesera celelalte doua slugi ale moramlui si baga numaidecat de seama ca unul era chior, iar celalalt schiop. Atunci porunci slujitorului ei sa aduca bidi¬viul pe care-l purtase de dirlogi in urma caiestii.
Si cand vazu morarul asa mindrete de cal, zise ca-n ograda lui nu se mai pomenise vreodata asemenea bi¬diviu si ca nici pe lume trebuie ca nu erau prea multi sa-i semene...
— Calul, asta, de care te bucuri matale atita si-ti place, afla ca e al flacaului! grai domnita si-l privi in ochi cu staruinta, ca sa fie incredintat ca nu suguia.
— Pai atunci si moara e a lui, ca i se cuvine cu virf si indesat! se grabi sa raspunda morarul, cu bucurie-n suflet.
Dar domnita se arata marinimoasa si-i spuse ca poate sa-si pastreze si moara, si calul. Apoi il lua de mina pe flacaiasul care se dovedise atit de credincios, il sui in caleasca si pleca cu el.

Se-ndreptara catre casuta pe care o intocmise baiatul cu uneltele de argint si, ce sa vezi, in locul ei se inalta acum un palat mare si inalt, de ajungea cu aco¬perisul pana la nori, si toate lucrurile dinauntrul lui erau numai de argint si de aur.
Citava vreme dupa aceea facura o nunta ca-n basme, cu mare alai si veselie. Flacaiasul nostru era acum bogat, atit de bogat ca sa poata trai din belsug cit ii era dat sa traiasca...
Si uite ca s-au dovedit mincinosi aceia de-au zis ca oamenii care arata cam prostuti nu pot si ei sa ajunga departe... Ca una e sa arati prostut, si alta sa fii, precum s-a vazut in povestea ce s-a-ncheiat aci!