luni, 3 ianuarie 2005

Fraţii Grimm - Hans-cel-de-Fier

HANS-CEL-DE-FIER
de Jakob şi Wilhelm Grimm


A FOST ODATĂ UN ÎMPĂRAT, şi împăratul ăsta avea de jur împrejurul
palatului său o pădure mare, că aproape nu-i mai dădeai de capăt, de întinsă ce era. Şi-n pădurea cu pricina hălăduiau fel de fel de jivine. Şi se întâmplă că-ntr-o zi, împăratul să trimită pe-un vânător de-al său în pădure, să împuşte o căprioară. Dar vezi că vânătorul nu s-a mai întors...
— Te pomeneşti că i s-a întâmplat vreo nenorocire! zise împăratul către curtenii săi.
Şi chiar a doua zi trimise alţi doi vânători pe urmele celui dispărut. Dar, ca un făcut, nici aceştia nu se mai întoarseră.
A treia zi, dacă văzu împăratul cum stă treaba, dădu poruncă să se strângă de îndată la curte toţi vânătorii împărăteşti, şi când îi văzu adunaţi, le grăi astfel:
— Cutreieraţi pădurea în lung şi-n lat şi nu cumva să încetaţi căutatul până ce nu-i veţi găsi pe tustrei vânătorii!...
Dar vezi că nici aceştia nu s-au mai înapoiat, nici măcar unul, de sămânţă, şi nici din haita de câini pe care-i luaseră cu ei nu s-a mai întors vreunul la curte. De la întâmplarea asta, nici un suflet de om nu mai cuteza să intre în pădure, şi pădurea rămase cufundată într-o adâncă tăcere şi singurătate, de părea că-i un ţintirim. Şi doar din când în când mai putea fi zărit câte-un vultur sau câte-un uliu zburând pe deasupra ei.
După amar de ani, un vânător străin se-ntâmplă să treacă pe-acolo şi, cum n-avea nici de unele şi era în căutarea unei slujbe, se înfăţişă împăratului şi-i zise că el e gata să intre în pădurea aceea în care şi-au pier¬dut viaţa atâţia slujitori de-ai săi. Dar împăratul se împotrivi, spunându-i:
— Ei, vânătorule, nu-i lucru curat cu pădurea asta şi mă tem că de te-aş lăsa să te duci, ai păţi şi tu la fel ca şi ceilalţi şi nu te-ai mai întoarce!...
Vezi însă că vânătorul o ţinea morţiş pe-a lui şi-i răspunse:
— Lasă-mă să încerc, măria-ta! Iar de-i vorba că te temi pentru viaţa mea, apoi află că-mi iau întreaga răspundere pentru tot ce mi s-o întâmpla, că mie de nimic nu mi-e frică!...
Dacă auzi asta împăratul, nu avu ce să-i mai facă şi-l lăsă într-ale lui.
Vânătorul îşi luă câinele şi se afundă în pădure. Mult timp nu trecu şi câinele dădu de urma unui vânat. Şi luându-şi picioarele la spinare, porni după el şi începu să-l fugărească. Câţiva paşi să fi făcut, nu mai mulţi, şi-n cale odată-i răsări o băltoacă, de nu mai putu trece mai departe. Şi să vezi drăcia dracului: din mlaştina aia apăru un braţ gol care-l înşfăcă pe câine şi-l trase în adânc!...
Dacă văzu vânătorul asta, se întoarse la curte, de luă trei oameni cu el, şi-i puse să scoată apa din băltoaca aceea. Scoaseră ei oamenii ce scoaseră apa cu găle¬ţile, şi când dădură de fundul mlaştinii, să vezi şi să nu crezi: în mocirlă zăcea un om sălbatic, cu pielea roşie cum îi fierul ruginit!... Şi-atât de lung îi crescuse părul, că-i ajungea până la genunchi... Şi după ce l-au legat fedeleş cu nişte odgoane groase, l-au dus la palatul domnesc.
Omul cel sălbatic stârni multă uimire printre poporeni, că o asemenea grozăvie de fiinţă nu mai întâlnise nimeni până atunci. Împăratul porunci ca prinsul să fie închis într-o cuşcă de fier, şi acea cuşcă s-o aşeze slujitorii în curtea palatului, ca să stea la vederea ori¬cui. Şi mai dădu el o pravilă, ca, sub pedeapsă de moarte, nimeni să nu cuteze a deschide uşa cuştii. Iar ca să fie mai sigur, cheia uşii o încredinţă spre păstrare îm¬părătesei. De-acu înainte, pădurea era scăpată de sălbăticiunea asta, mai fioroasa decât orice jivină, şi ori¬cine putea s-o străbată fără nici o teamă.
Ei, da’ mai trebuie să zic că împăratul avea un co¬con, şi acu’ împlinise flăcăiaşul opt anişori. Şi se-ntâmplă ca-ntr-o zi să se joace el cu mingea prin curtea palatului. Şi tot jucându-se, nu ştiu cum făcu că nimeri mingea drept în cuşca de fier... Dacă văzu el asta, se apropie de cuşcă şi-i porunci omului care stătea închis acolo:
— Dă-mi înapoi mingea!
Dar omul cel sălbatic nu-i lua în seamă vorbele şi-i răspunse:
— De nu-mi deschizi uşa, nu ţi-o dau!
— Nu, nici în ruptul capului n-o sa fac asta, zise flăcăiaşul, că doar n-o să calc porunca împăratului!...
Şi plecă de acolo furios. Dar a doua zi vezi că veni iar să ceară mingea...
Omul cel sălbatic o ţinu însă morţiş:
— Deschide uşa şi ţi-oi da-o!
Dacă-l auzi fecioraşul că tot asta-i cere, se-nfurie şi mai tare, dar nu vru să se-nvoiască. Şi se întâmplă că a treia zi împăratul să plece la vânătoare. Fecioraşul n-avea astâmpăr, că-şi dorea tare mult mingea, şi iar se duse la omul cel sălbatic. Şi apropiindu-se de grati¬ile cele groase de fier, îi zise:
— Chiar de-aş voi să-ţi deschid uşa, tot n-aş putea, că n-am cheia!...
Atunci omul cel sălbatic îi spuse:
— De asta ţi-e grija?!... Cheia se află pitită sub perna împărătesei. Du-te fuguţa şi ad-o!
Ce să vă mai spun eu dumneavoastră: atât de mult dorea fecioraşul să-şi aibă mingea îndărăt, că nu mai stătu pe gânduri şi alergă de aduse cheia! Şi cum se deschidea tare greu uşa, feciorul trebui să se opintească-n ea şi-şi prinse degetul. De cum se căscă uşa, omul cel de fier dădu buzna afară şi, punându-i în mâna fecioraşului mingea de aur, îşi luă tălpăşiţa.
Dacă văzu fecioraşul că omul cel de fier se tot duce, odată îl apucă frica şi începu să alerge pe urmele lui, strigând cât îl lua gura:
— Stai, nu pleca de-aici, că altminteri mănânc de la taica o papară zdravănă!...
Dacă auzi asta, omul cel sălbatic se întoarse pe lo¬cul unde se afla copilul, îl ridică în braţe, îl aşeză pe umăr şi, cu paşi grăbiţi, se îndreptă spre pădure.
Multă vreme nu s-a scurs şi se întoarse şi împăratul de la vânătoare. Şi trecând el prin grădina palatului, numai ce văzu cuşca goală... O întrebă pe împărăteasă ce s-a întâmplat, dar ea ce era să-i spună, dacă nu ştia nimic!... Alergă atunci biata femeie într-un suflet să caute cheia, dar cheia ia-o de unde nu-i! Strigă atunci după fecior, că parcă o presimţire rea îi înghimpase inima, dar nu primi nici un răspuns. Împăratul îşi tri¬mise slujitorii să-l caute în poiana din faţa palatului, dar cât îl căutară ei în poiană şi hăt-departe, pe câmp, nu fu chip să-l afle pe nicăieri. Ei, acu îşi dădu seama împăratul de cele întâmplate, şi-o mare durere îi năpădi sufletul. Şi jalea asta adâncă cuprinse întreaga curte domnească.
Când ajunse omul cel sălbatic în pădure, dădu jos copilul de pe umăr şi-i zise:
— De-acu , băiete, n-o să-i mai vezi niciodată nici pe taică-tău, împăratul, nici pe maică-ta, împărăteasa, c-o să trăieşti numai pe lângă mine! Şi mi-e milă de tine şi-o să-ţi fiu ca un bun părinte, că doar de la grea anan¬ghie m-ai scăpat. Dacă ai să mă asculţi şi ai să-ndeplineşti tot ce ţi-oi porunci, n-o să-ţi meargă rău... Că, slavă Domnului, am la comori şi bănet, cum nu are nimeni pe lume!...
Omul cel de fier îi pregăti feciorului un culcuş din muşchi de ziceai că-i din puf, nu altceva. Şi feciorul împăratului, de cum puse capul jos, îl şi fură somnul. A doua zi, omul cel sălbatic îl duse la o fântână şi-i zise:
— Vezi fântâna asta? De unde izvorăşte şi până la gura e plină toată numai cu apă de aur. Şi apa asta e limpede şi curată cum e cristalul. Tu să te aşezi lângă ea şi să păzeşti să nu cadă nimic într-însa, ca nu cumva să se întineze! Asta-i tot ce trebuie sa faci, şi-n fiecare seara oi veni să văd de mi-ai îndeplinit întocmai porunca.
Fecioraşul se aşeză pe ghizdurile fântânii şi începu să privească în apă. Privea el cum ieşea la suprafaţa apei când un peşte de aur, când un şarpe de aur, şi păzea cu străşnicie ca nimic să nu cadă în undele aurii. Şi în timp ce privea apa, fără să se clintească de-acolo, degetul începu să-l doară atât de puternic, încât, fără să vrea îl vâră în apa de aur. Nu-i vorba, îl trase el repede afară, dar vezi că degetul se aurise tot şi, oricât se căzni fecio¬raşul, nu mai putu şterge de pe deget poleiala de aur.
Când se lăsă seara, Hans-cel-de-Fier odată apăru lângă fântâna, pasămite, venise să vadă cum şi-a îndeplinit slujba fecioraşul. Cătă ţintă în ochii lui şi-l întrebă :
— Ei, s-a întâmplat ceva?
— Da’ de unde! se grăbi băiatul să răspundă, ţinându-şi degetul ascuns la spate şi ferindu-l ca să nu i-l vadă.
Dar Hans-cel-de-Fier îi zise:
— Las’ că ştiu eu c-ai muiat degetul în apă!... De asta data îţi trec cu vederea, da’ vezi de te fereşte să mai laşi să cadă ceva în fântână, auzi?!...
A doua zi, în zori, fecioraşul se aşeză din nou pe ghizdurile fântânii, cu gând s-o păzească. Dar degetul în¬cepu iar să-l doară şi băiatul îşi trecu mâna prin păr, ca să-şi mai ogoiască durerea. Şi, ca un făcut, un fir de păr căzu în fântână!... Îl scoase el repede din apă, da’ ce folos, că acu’ firul era aurit pe de-a-ntregul!
Veni iar Hans-cel-de-Fier şi, fără să-l mai întrebe pe băiat, îndată ştiu ce se-ntâmplase.
— Ai lăsat să cadă un fir de păr în fântână, aşa-i?!... grăi el către fecioraş, dar nu părea a fi prea supărat. Uite, te iert de data asta!... Da’ dacă o fi să se mai întâmple o asemenea istorie şi-a treia oara, să ştii că s-a sfârşit totul. Atunci va fi pângărită fântâna şi-o să tre¬buie să te duci de la mine.
A treia zi, fecioraşul se aşeză iar pe ghizdurile fântâ¬nii şi, cu toate că începu să-l doară şi mai rău degetul, se sili să nu mai ia aminte la durere, şi nici nu-l mişca măcar. Şi, ca să-i treacă timpul mai repede, prinse a-şi privi chipul în apa fântânii. Privi el ce privi, şi ca să-şi vadă mai bine ochii în luciul apei, se aplecă atât de tare peste fântână, că pletele cele lungi i se dădură peste cap şi atinseră apa. Repede sări in sus, dar ce folos?... Că acum tot părul îi era aurit şi lucea ca soarele, de-ţi lua ochii... Ei, vă puteţi închipui dumneavoastră ce spaimă a mai tras!... Îşi scoase o năframă şi pe loc o înfăşură în jurul capului, cu gândul că aşa n-o să vadă omul cel sălbatic că i se aurise părul.
Dar ţi-ai găsit!... De-ndată ce veni la fântână, Hans-cel-de-Fier ştiu tot ce se-ntâmplase...
— Desfă-ţi năframa! porunci el.
Şi părul cel aurit ieşi la iveală, strălucind ca razele soarelui. Începu băiatul în chip şi fel să-i arate că n-ar fi câtuşi de puţin vinovat, dar zadarnică îi fu orice stă¬ruinţă. Omul cel sălbatic rămase nestrămutat în hotărârea lui.
— De trei ori te-am pus la încercare şi tot de-atâtea ori nu mi-ai respectat porunca, aşa că nu mai ai ce căuta la mine! Du-te-n lumea cea largă, şi acolo o să afli tu, n-ai grijă, ce înseamnă sărăcia şi amarul... Da pen¬tru că nu eşti rău la suflet şi fiindcă-ţi doresc tot binele, nu te pot lăsa în voia soartei şi-ţi îngădui ca, ori de câte ori te-ai găsi la vreo ananghie, să vii aici în pădure şi să mă chemi. Şi să strigi aşa: „Hans-cel-de-Fier!" Eu atunci te-oi auzi şi m-oi grăbi să te ajut... Că mare mi-e puterea, copile, mult mai mare decât ţi-o poţi închipui tu, şi am la aur şi argint cât nisipul marilor...
Feciorul de împărat trebui să părăsească pădurea, că n-avea ce alta face. Şi-o porni el la drum, tot înainte, şi merse şi merse pe cărări umblate şi neumblate, până ce ajunse într-un sfârşit la porţile unui mare oraş. Căută el aici de lucru, dar nu găsi nimic nicăieri. Şi cum oare ar fi putut să găsească, de vreme ce nu învăţase nici o meserie cu care să-şi poată agonisi traiul... În cele din urmă se duse la curtea împăratului şi în¬trebă pe unul şi pe altul de n-au cumva să-i dea ceva de lucru. Curtenii îi ascultară pe rând păsul, dar mai apoi fiecare dădea din umeri, neştiind la ce treabă l-ar putea folosi. Vezi însă că le plăcu totuşi cum se-nfăţişa flăcăul, şi-l poftiră să rămână la curte. Până la urmă, meşterul bucătar tot îi găsi o treabă, socotind că s-o pricepe el să-i aducă apă şi lemne şi să-i cureţe cupto¬rul de cenuşă.
Şi se-ntâmplă ca odată să lipsească din bucătărie toţi servitorii si sa trebuie sa fie duse degrabă mâncărurile la masa împăratului. Cum n-avea nici un fecior de casă la îndemână, bucătarul nu mai pregetă, ci-i porunci flăcăului să le ducă dânsului. Luă el tablaua cu bucate, dar cum nu voia să i se vadă părul cel de aur, nu-şi scoase pălăria din cap când apăru în faţa împăratului. Ei, vă-nchipuiţi dumneavoastră ce-a fost pe măria-sa împăratul dacă văzu acest lucru, că nu i se mai întâmplase încă aşa ceva! Dar vezi că nu-l surchidi pe flăcău, că era tânăr de tot, şi-i spuse cu blândeţe:
— Când aduci mâncare împăratului, dator eşti să-ţi scoţi pălăria, auzi tu, copile?...
— O rog pe măria-ta să mă ierte, răspunse feciorul, da’ nu-ndrăznesc a-mi scoate pălăria în faţa domniei-voastre, că am râie pe cap!...
Împăratul, dacă auzi asta, nu-i mai zise nimic, dar îndată porunci să fie chemat bucătarul. Şi-l scărmănă zdravăn c-a luat în slujbă pe-un astfel de om şi dete poruncă să-l alunge pe dată. Vezi însă că bucătarul nu se-ndura să-l lase muritor de foame, ci făcu ce făcu şi-l schimbă cu ajutorul de grădinar.
Acu’, feciorul nostru trebuia să îngrijească de grădină, să sape şi să stropească răzoarele, şi muncea şi pe ploaie, şi pe vânt, că n-avea ce altă face.
Şi-ntr-o zi, pe timpul verii, pe când lucra singur în grădină şi era mare zăpuşeală, se întâmplă să-şi scoată pălăria, ca să se mai răcorească puţin. Şi ce credeţi: razele de soare numai ce căzură pe părul cel de aur, de-l făcură să sclipească în zeci şi zeci de lumini! Şi lumi¬nile astea, m-oţi crede ori ba, se nimeriră să ajungă până-n iatacul domniţei...
Dacă le văzu fecioara de împărat, se minună ea foarte de strălucirea, lor şi se apropie de fereastră, ca să-şi dea seama de unde veneau. Şi când îl zări pe flăcău, pe dată se dumeri şi strigă la dânsul:
— Băiete, hei băiete, n-auzi? Ia vino sus de-mi adu un buchet de flori!
Flăcăul îşi acoperi repede capul şi se grăbi să culeagă câteva flori sălbatice de câmp şi făcu din ele un buchet. Dar când fu să urce scările, se-ntâlni faţă-n faţă cu gră¬dinarul, care sări la el cu uimire:
— Da’ bine, mă’ băiete, îi zise el, cum de-ndrăzneşti să-i duci domniţei flori atât de nevrednice!... Du-te repede de culege pe ale mai frumoase şi mai de soi, auzi tu ?!
— Ba nici că mă gândesc să fac aşa! răspunse flăcăul. Florile astea sălbatice au o mireasmă mult mai tare şi-o să-i placă mai mult.
Cum intră în iatacul domniţei, aceasta îi zise:
— Scoate-ţi pălăria, băiete, că doar nu se cuvine să stai în faţa mea cu capul acoperit!
Dar vezi ea feciorul găsi repede răspunsul:
— Nu pot, înălţimea ta, că am râie!
Dacă văzu domniţa că umblă cu fofârlica, odată-i smulse pălăria din cap, şi numai ce i se revărsară pe umeri buclele de aur, că-ţi era mai mare dragul să priveşti la ele!... Flăcăul dădu să fugă, că-l prinsese cu minciuna, dar domniţa îl opri, vorbindu-i cu prietenie, şi-i dărui un pumn de galbeni. Plecă el de acolo, dar vezi că aurul nu-l prea ispitea şi-i dărui grădinarului, spunându-i:
— Ia banii ăştia şi dă-i copiilor tăi, să se joace cu ei şi să se bucure!
A doua zi, domniţa iarăşi îi ceru să-i aducă un bu¬chet de flori sălbatice. Şi când flăcăul intră cu ele în iatac, odată se repezi ca să-i scoată pălăria... Dar ghiujul de băiat parcă bănuise că aşa o să i se întâmple şi şi-o tot îndesă pe cap cu amândouă mâinile.
Dacă văzu şi văzu domniţa că nu poate s-o scoată la capăt cu el, îl lăsă în pace şi-i mai dărui încă un pumn de galbeni. Dar flăcăul nu păstră galbenii pentru dânsul, ci-i dărui mai departe grădinarului pentru copiii lui.
Şi tot la fel se petrecură lucrurile şi a treia zi: dom¬niţa nu fu în stare să-i scoată pălăria de pe cap, iar el nu-şi opri pentru sine aurul, ci-l dărui grădinarului.
Mult nu cred să fi trecut de la întâmplările astea, şi iată că se porni războiul. Îşi aduna împăratul oastea, dar vezi că nu ştia de va putea ţine piept urgiei, din pricină că duşmanul era mai puternic şi avea o armie mult mai numeroasă.
Văzând prin cât amar trece ţara, feciorul grăi către ceilalţi slujitori împărăteşti:
— Socot că de-acu’ îs şi eu destul de bărbat ca să pot porni la război. Daţi-mi doar un cal, că de altceva n-am nevoie!
Dacă auziră asta oamenii, odată se porniră pe râs şi-i răspunseră:
— Facă-ţi-se voia! După ce-om pleca, du-te în grajd şi ia-ţi calul pe care ţi-l vom lăsa.
După ce plecară toţi slujitorii, feciorul intră în grajd să scoată bidiviul, şi ce să vezi: dădu peste o mârţoagă de cal care şchiopăta de-un picior, că-i plângeai de milă! Dar flăcăul nu luă în seamă beteşugul, încălecă pe gloabă şi-o porni întins către pădurea cea întunecoasă. Şi de cum ajunse la marginea ei, strigă de trei ori: „Hans-cel-de-Fier!" cu atâta putere, că glasul îi răsună printre copaci ca un pui de vifor.
Şi pe data se ivi şi omul sălbatic, care-l întrebă:
— Ce vrei, măi băiete?
— Vreau să-mi dai un cal năzdrăvan, că gândesc să merg şi eu la război.
— Vei avea ceea ce ţi-ai dorit, ba încă şi mai mult decât atât!
Omul cel sălbatic se afundă în pădure şi, după puţin, numai ce se văzu venind un rândaş, aducând de căpăs¬tru o minunăţie de cal, care spumega pe nări, că abia putea fi ţinut în frâu. Şi-n urma calului se-nşirau o mulţime de ostaşi, numai unul şi unul, înzăuaţi toţi, şi cu nişte săbii care sclipeau în bătaia soarelui.
Flăcăul nostru îi dădu rândaşului mârţoaga şi, încălecând pe calul cel năzdrăvan, o porni în fruntea oştirii. Se apropie el de câmpul de bătaie şi tare se mai mâhni de ce-i fu dat să vadă: o parte din ostaşii împăratului pieriseră-n luptă, iar ceilalţi, câţi mai rămăseseră te¬feri, stăteau gata să dea bir cu fugiţii!...
Atunci nu mai aşteptă nici o clipă şi, ca un trăsnet, se repezi cu oastea lui asupra duşmanului. Şi atât de năprasnică fu nă¬vala, că doborî la pământ pe oricine încerca să i se împo¬trivească. Dacă văzură duşmanii că nu-i de glumă cu viteazul ăsta, vrură s-o ia la fugă, ca să-şi scape viaţa, dar flăcăul porni oastea pe urmele lor şi-i urmări cu înverşunare, până ce-i dobori pe toţi. După izbândă, în loc să se înturneze la curtea împărătească, o porni cu oastea, pe căi ocolite, spre pădurea cea întunecoasă şi, de îndată ce ajunse acolo, îl chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, măi băiete? îl întrebă omul cel sălbatic.
— Ia-ţi înapoi calul şi oastea şi dă-mi gloaba mea şchioapă.
Când se întoarse împăratul la palat, domniţa îi ieşi în întâmpinare şi-l copleşi de laude pentru izbânda pe care o avusese împotriva duşmanului. Dar împăratul o opri să-l mai firitisească, zicându-i:
— Draga tatii, nu eu am câştigat bătălia, ci un cava¬ler străin, care mi-a venit într-ajutor cu oastea lui. Aşa că lui i se cuvin toate laudele...
Domniţa vru neapărat să afle cine-i cavalerul acela viteaz, dar vezi că nici împăratul nu ştia prea multe despre el. Şi doar atât putu să-i mai zică:
— După bătălie, l-am mai văzut cum s-a luat după duşmanii care fugeau şi cum îi fugărea de moarte. Puţin după aceea, oastea lui s-a pierdut după negurile zării şi de atunci nimeni nu l-a mai zărit nici pe viteaz si nici pe vreun om din oastea lui.
Dacă auzi asta, domniţa se duse la grădinar şi-l în¬trebă unde-i e ajutorul.
Şi grădinarul îi răspunse, râzând cu gura până la urechi:
— Unde ar putea să fie, măria-ta? E aici, că tocmai acu’ s-a întors pe gloaba aia a lui ce şchioapătă de-un picior!...
Şi l-au primit oamenii c-un potop de batjocuri. Parcă mai aud cum îi ziceau: „Ia uitaţi-vă! S-a întors şi schiopârlă al nostru!..." Şi-l tot întrebau în zeflemea pe unde a cucăit în toată vremea asta. Da’ al naibii de ghiuj, nici el nu se lăsa mai prejos, că la toate răspun¬dea de parcă ar fi fost viteazul vitejilor: „Ehe, eu am luptat cel mai vârtos dintre toţi, că de n-aş fi fost eu, nu ştiu dacă aţi mai fi apucat să vedeţi lumina zilei!..." Iar dacă au auzit oamenii cum se împăuna, au râs cu şi mai mare poftă, de le venea să leşine de râs, nu alta...
Trecu vremea şi-ntr-o bună zi împăratul grăi către domniţă:
— Fata tatii, tare mult aş voi să dau o serbare! Da’ una care să ţină trei zile încheiate... Şi gândesc ca la praznicul acesta să arunci, după datină, mărul de aur, ca să-l prindă cel mai destoinic dintre feciorii de crai care ne-or fi oaspeţi. Şi, cine ştie, auzind de serbare, poate că s-o-ntâmpla să vină şi craiul cel necunoscut!...
De îndată ce se vesti praznicul, flăcăul se duse în pădure şi-l chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, băiete? îl întrebă acesta.
— Vreau să prind mărul de aur pe care-o să-l zvârle domniţa!
— Dacă numai asta ţi-e dorinţa, fii atunci liniştit, că-i ca şi cum îl ai de pe acum! îl asigură Hans-cel-de-Fier. Şi-o să-ţi mai dau, pe deasupra, o za roşie şi-un armăsar roib.
Când fu să înceapă serbarea, flăcăul veni călare pe armăsarul cel roib şi se aşeză în rândul cavalerilor. Şi-ntr-atâta era de schimbat, că nimeni nu putu să-l recunoască. Şi numai ce sosi şi domniţa! Zvârli ea cava¬lerilor un măr de aur şi vezi că în afară de flăcăul nostru nu fu în stare să-l prindă nimeni... După ce-l prinse, odată răsuci armăsarul şi, dându-i pinteni, o luă la goană de-ai fi zis că-l fugăresc diavolii...
A doua zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu o za albă şi-un armăsar alb ca neaua. Şi se întâmplă că flăcăul prinse din nou mărul. Dar nu zăbovi nici o clipă, ci dispăru imediat, ca şi în ajun.
Dacă văzu cum stă treaba, împăratul se mânie foc şi zise:
— Ce fel de purtare mai e şi asta? Şi cum de-şi în¬găduie să nu vină în faţa mea şi să arate cine e şi ce hram poartă?!...
Apoi dădu poruncă slujitorilor săi ca, de va prinde iar mărul cavalerul şi-o încerca să fugă, să pornească pe urmele lui cu toţii şi nu cumva să-l scape. Iar de nu va voi să se întoarcă de buna voie, să fie doborât de pe cal şi, de nu s-o putea altfel, să fie chiar împuns cu lancea.
A treia zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu flăcăului o za neagră şi-un armăsar negru ca pana corbului. Şi se-ntâmplă că flăcăul prinse iarăşi mărul... Dar când dădu să fugă, ostaşii împăratului se luară pe urmele lui şi într-atâta se apropie unul de el, că-l răni la picior cu vârful spadei.
Reuşi totuşi să scape de sub urmărirea lor, dar vezi că armăsarul gonea atât de repede, că-i căzu coiful de pe cap şi ostaşii împăratului putură să-i vadă pletele de aur. Şi de cum se întoarseră la curte, se apucară să-i povestească împăratului toată tărăşenia.
A doua zi, domniţa se duse iarăşi la grădinar şi-l întrebă unde-i e ajutorul.
— Altoieşte în grădină nişte meri, măria-ta. Da-mi pare că-i ostenit, că ieri flăcăul ăsta ciudat a fost şi el la serbare şi s-a întors abia către seară. Şi jucându-se el cu copiii mei, că tare-i mai iubeşte, le-a arătat trei mere de aur, pe care zicea că le-ar fi câştigat la prazni¬cul acela.
Domniţa alergă la taică-său de-i spuse totul, iar împăratul dădu poruncă să i se înfăţişeze de îndată flăcăul ce era ajutor la grădinărie. Veni el într-un suflet, că n-avea ce alta face, dar tot cu pălăria pe cap. Vezi însă că domniţa era pe-aproape şi odată-i scoase pălăria!... Şi ce crezi: pletele de aur îi căzură pe umeri, de păreau că-s raze de soare, şi era aşa de frumos flăcăul, că rămaseră toţi cu ochii la el, parcă fermecaţi...
Şi-l întrebă împăratul:
— Tu eşti cavalerul care a venit la serbare îmbrăcat în fiecare zi în altă za şi care a prins cele trei mere de aur?
— Da, eu îs! răspunse flăcăul. Şi iaca şi merele... Apoi scoase din buzunar cele trei mere de aur şi le întinse împăratului. Şi de mai doreşte măria-ta şi alte dovezi, atunci să privească la rana asta de la picior, pe care mi-au făcut-o unii din oamenii domniei tale, pe când mă fugăreau... Şi află că tot eu sunt cavalerul care te-am ajutat să-ţi învingi duşmanii!...
— Dacă-i aşa, atunci îţi datorez veşnica recunoş¬tinţă, grăi împăratul. Da’ ia spune-mi: n-ai vreo do¬rinţă pe care aş putea să ţi-o îndeplinesc?...
— Ba am una: să-mi dai de nevastă pe fata măriei-tale!
Dacă-l auzi domniţa ce îndrăzneşte a zice, râse uşu¬rel şi grăi bucuroasă:
— Aşa flăcău mai zic şi eu!... Ăsta nu face mofturi. Şi apropiindu-se de el, îl sărută ca pe-un logodnic.
La nuntă veniră şi părinţii flăcăului şi erau nespus de fericiţi că se sfârşiseră toate cu bine. Că de mult îşi pierduseră nădejdea de a-şi mai revedea vreodată fe¬ciorul...
Şi ce să vezi: pe când şedeau cu toţii la masă, odată încetă muzica şi se dădură uşile de perete şi-n sală apăru o mândreţe de împărat, însoţit de un alai mare, plin de strălucire!... Şi îndreptându-se spre flăcăul nostru, îl îmbrăţişă şi-i spuse:
— Eu sunt Hans-cel-de-Fier. O vrăjitoare haină m-a blestemat să mă prefac într-un om sălbatic, da’ vezi că tu m-ai mântuit. Şi odată cu mine au scăpat de sub urgia blestemului oamenii şi animalele astea, pe care mi-era sortit să-i răpesc şi să-i vrăjesc la rându-mi, atâta timp cât mă aflam şi eu sub stăpânirea vrăjii. Şi s-a întâmplat ca, în timp ce eu îţi ajutam, tu ai dobândit puterea să alungi blestemul ce apăsa asupra mea...
Ei, dragilor, şi s-a pornit după aia un praznic, că cel care vă povesteşte toate lucrurile astea tare ar fi dorit să fi fost şi el pe-acolo, să închine câteva pahare şi să dănţuiască până a treia zi!...

Niciun comentariu: