Discutie intre doi embrioni
- Si tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.
- Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric.
- Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!
vineri, 30 noiembrie 2007
joi, 29 noiembrie 2007
Credinta are uneori nevoie sa fie provocata pentru a se putea manifesta
"Credinta are uneori nevoie sa fie provocata pentru a se putea manifesta"
Paulo Coelho
„Norul acesta trebuie sa se imprastie", ma gandeam eu in timp ce ma chinuiam sa descopar semnele galbene de pe pietre si de pe copaci, care marcau Drumul. Trecuse o ora de cand nu vedeam la doi pasi, iar eu cantam pentru a-mi goni frica, asteptand sa se intample o minune. Inconjurat de ceata, singur in lumea aceea ireala, am inceput, inca o data, sa vad Drumul spre Santiago ca pe un film, din clipa cand oamenii il vad pe erou faptuind ce nu infaptuia nimeni.
In sala, oamenii cred ca asemenea lucruri se petrec numai la cinema. Dar eu eram acolo, traind aceasta situatie in viata reala. Padurea devenea tot mai tacuta, iar negura incepea sa se lumineze. Poate ca ajunsesem la capat, dar lumina aceea ma zapacea si picta totul in jur cu culori misterioase si inspaimantatoare. Deodata, ca printr-o scamatorie, negura a disparut cu totul. Si in fata mea, incrustata pe inaltimea muntelui, se afla Crucea. Am privit in jur, am vazut marea de nori din care iesisem si alta mare de nori chiar deasupra capului. Intre aceste doua oceane, varfurile cele mai semete si varful Cebreiro cu Crucea. M-a cuprins o mare dorinta de a ma ruga. In ciuda dorintei, n-am reusit insa sa scot un cuvant. La vreo suta de metri mai jos, un satuc cu vreo cincisprezece case si o bisericuta incepura sa-si aprinda luminile. Macar aveam unde-mi petrece noaptea. Un miel ratacit sui muntele si se aseza intre mine si Cruce. M-a privit cam speriat. Mult timp am ramas contempland cerul aproape negru, Crucea si mielul alb de la picioare.
- Doamne, am spus, in sfarsit. Nu sunt tintuit pe cruce, si nici n-o vad aici. Crucea este goala si asa trebuie sa ramana mereu, pentru ca timpul Mortii a trecut. Crucea aceasta era simbolul Puterii infinite pe care toti o aveam, dar care era tintuita si moarta pentru om. Acum, aceasta Putere renaste pentru viata, fiindca am strabatut drumul oamenilor obisnuiti, si in ei am gasit chiar secretul Tau. Si Tu ai strabatut drumul oamenilor obisnuiti. Ai vrut sa ne arati de ce eram in stare, dar noi n-am vrut sa ascultam. Ne-ai aratat ca Puterea si Gloria erau la indemana tuturor, dar viziunea brusca a puterii noastre a fost prea mult pentru noi. Noi te-am crucificat nu pentru ca eram nerecunoscatori cu Fiul lui Dumnezeu, ci pentru ca ne era foarte frica sa ne acceptam propria noastra putere. Cu timpul si prin traditie, ai devenit doar o divinitate departata, iar noi ne-am reluat destinul nostru de oameni. Nu exista niciun pacat in a fi fericit. Cateva exercitii si o ascultare atenta ajung unui om ca sa-si implineasca cele mai imposibile vise. Mielul se ridica si eu l-am urmat. Stiam unde avea sa ma duca si, in pofida norilor, lumea devenise transparenta pentru mine. Chiar daca nu vedeam Calea Lactee pe cer, eram sigur ca exista si ca arata tuturor Drumul spre Santiago. Am mers in urma mielului care se ducea spre satuc - si el tot Cebreiro se numea, ca si muntele. Acolo se petrecuse un miracol candva - miracolul de a transforma ceea ce faci in ceea ce crezi. Era Secretul spadei mele si a Strainului Drum spre Santiago. Pe cand coboram muntele, mi-am amintit povestea.
Un taran dintr-un sat vecin a suit ca sa asculte slujba la Cebreiro, pe o furtuna teribila. Slujba o tinea un calugar aproape lipsit de credinta, care in sinea lui dispretuia sacrificiul taranului. Dar in momentul glorificarii, la slujba, prescura se transforma in carnea lui Iisus, iar vinul - in sangele Lui. Relicvele inca mai sunt acolo, pastrate in capela cea mica, o comoara mai mare decat toate bogatiile Vaticanului. M-am dus la capela construita de taran si de calugar, care dupa aceea a devenit credincios. Nimeni nu stie cine au fost acestia. Doua pietre funerare fara nume, in cimitirul alaturat, marcheaza unde le-au fost inmormantate oasele. Dar nu se poate sti care e mormantul calugarului si care al taranului. Fiindca, pentru ca sa se petreaca un Miracol, trebuie ca doua forte sa lupte Lupta cea Dreapta. De atunci, de cate ori ma aflu in fata unei provocari importante, imi amintesc de istoria minunii de la Cebreiro. Credinta are uneori nevoie sa fie provocata pentru a se putea manifesta.
Paulo Coelho
„Norul acesta trebuie sa se imprastie", ma gandeam eu in timp ce ma chinuiam sa descopar semnele galbene de pe pietre si de pe copaci, care marcau Drumul. Trecuse o ora de cand nu vedeam la doi pasi, iar eu cantam pentru a-mi goni frica, asteptand sa se intample o minune. Inconjurat de ceata, singur in lumea aceea ireala, am inceput, inca o data, sa vad Drumul spre Santiago ca pe un film, din clipa cand oamenii il vad pe erou faptuind ce nu infaptuia nimeni.
In sala, oamenii cred ca asemenea lucruri se petrec numai la cinema. Dar eu eram acolo, traind aceasta situatie in viata reala. Padurea devenea tot mai tacuta, iar negura incepea sa se lumineze. Poate ca ajunsesem la capat, dar lumina aceea ma zapacea si picta totul in jur cu culori misterioase si inspaimantatoare. Deodata, ca printr-o scamatorie, negura a disparut cu totul. Si in fata mea, incrustata pe inaltimea muntelui, se afla Crucea. Am privit in jur, am vazut marea de nori din care iesisem si alta mare de nori chiar deasupra capului. Intre aceste doua oceane, varfurile cele mai semete si varful Cebreiro cu Crucea. M-a cuprins o mare dorinta de a ma ruga. In ciuda dorintei, n-am reusit insa sa scot un cuvant. La vreo suta de metri mai jos, un satuc cu vreo cincisprezece case si o bisericuta incepura sa-si aprinda luminile. Macar aveam unde-mi petrece noaptea. Un miel ratacit sui muntele si se aseza intre mine si Cruce. M-a privit cam speriat. Mult timp am ramas contempland cerul aproape negru, Crucea si mielul alb de la picioare.
- Doamne, am spus, in sfarsit. Nu sunt tintuit pe cruce, si nici n-o vad aici. Crucea este goala si asa trebuie sa ramana mereu, pentru ca timpul Mortii a trecut. Crucea aceasta era simbolul Puterii infinite pe care toti o aveam, dar care era tintuita si moarta pentru om. Acum, aceasta Putere renaste pentru viata, fiindca am strabatut drumul oamenilor obisnuiti, si in ei am gasit chiar secretul Tau. Si Tu ai strabatut drumul oamenilor obisnuiti. Ai vrut sa ne arati de ce eram in stare, dar noi n-am vrut sa ascultam. Ne-ai aratat ca Puterea si Gloria erau la indemana tuturor, dar viziunea brusca a puterii noastre a fost prea mult pentru noi. Noi te-am crucificat nu pentru ca eram nerecunoscatori cu Fiul lui Dumnezeu, ci pentru ca ne era foarte frica sa ne acceptam propria noastra putere. Cu timpul si prin traditie, ai devenit doar o divinitate departata, iar noi ne-am reluat destinul nostru de oameni. Nu exista niciun pacat in a fi fericit. Cateva exercitii si o ascultare atenta ajung unui om ca sa-si implineasca cele mai imposibile vise. Mielul se ridica si eu l-am urmat. Stiam unde avea sa ma duca si, in pofida norilor, lumea devenise transparenta pentru mine. Chiar daca nu vedeam Calea Lactee pe cer, eram sigur ca exista si ca arata tuturor Drumul spre Santiago. Am mers in urma mielului care se ducea spre satuc - si el tot Cebreiro se numea, ca si muntele. Acolo se petrecuse un miracol candva - miracolul de a transforma ceea ce faci in ceea ce crezi. Era Secretul spadei mele si a Strainului Drum spre Santiago. Pe cand coboram muntele, mi-am amintit povestea.
Un taran dintr-un sat vecin a suit ca sa asculte slujba la Cebreiro, pe o furtuna teribila. Slujba o tinea un calugar aproape lipsit de credinta, care in sinea lui dispretuia sacrificiul taranului. Dar in momentul glorificarii, la slujba, prescura se transforma in carnea lui Iisus, iar vinul - in sangele Lui. Relicvele inca mai sunt acolo, pastrate in capela cea mica, o comoara mai mare decat toate bogatiile Vaticanului. M-am dus la capela construita de taran si de calugar, care dupa aceea a devenit credincios. Nimeni nu stie cine au fost acestia. Doua pietre funerare fara nume, in cimitirul alaturat, marcheaza unde le-au fost inmormantate oasele. Dar nu se poate sti care e mormantul calugarului si care al taranului. Fiindca, pentru ca sa se petreaca un Miracol, trebuie ca doua forte sa lupte Lupta cea Dreapta. De atunci, de cate ori ma aflu in fata unei provocari importante, imi amintesc de istoria minunii de la Cebreiro. Credinta are uneori nevoie sa fie provocata pentru a se putea manifesta.
miercuri, 28 noiembrie 2007
Povestioara despre dragoste
Povestioara despre dragoste
A fost o data o insula unde locuiau: Fericirea, Tristetea, Constiinta si multe altele printre care si Dragostea.
Intr-o zi s-a anuntat că insula se va scufunda, asa că toti au început să-si repare bărcile si au plecat cât mai repede. Dragostea a rămas ultima. Ea a perseverat pâna în ultimul moment.
Când insula era aproape a se scufunda, Dragostea s-a decis să ceară ajutorul.
Bogătia a trecut pe lânga Dragoste intr`un vapor imens.
Dragostea a spus: "Bogatie mă poti lua cu tine?".
Bogătia a raspuns:"Nu, nu pot. Am atâta aur si argint de transportat, încât nu mai este loc si pentru tine".
Dragostea s-a decis să întrebe Vanitatea care tocmai trecea pe acolo într-o frumoasă barcă: "Vanitate, te rog ajută`mă!"
"Nu te pot ajuta Dragoste. Esti toată udă si mi-ai putea strica barca" - a răspuns Vanitatea.
Tristetea trecea si ea pe acolo, asa că Dragostea îi cere ajutoru`: "Tristete ia`mă cu tine, te rog!"
" O ...Dragoste, sunt atât de tristă, încât vreau să fiu singură!"
Fericirea a trecut si ea pe acolo, da` era atât de veselă încât nici nu a auzit când Dragostea i-a cerut ajutorul.
Dintr-o dată s-a auzit o voce: " Vino, Dragoste, te iau eu. Era un batrânel.
Dragostea s-a simtit atât de binecuvâtată si atât de fericită încât a uitat să întrebe cum îl cheamă. Când au ajuns pe uscat, batrânelul a plecat urmându-si calea lui.
Dragostea, realizând cât de datoare îi este batrânelului, a intrebat Constiinta, un alt batrânel:
"Cine m-a ajutat, cine a fost cel care m-a ajutat?"
"Era Timpul" - a spus Constiinta.
" Timpul!?" - a spus Dragostea mirată. "Da` de ce să mă ajute pe mine Timpul?"
Constiinta a zâmbit si a răspuns cu întelepciune:
"Pentru că numai TIMPUL este capabil să înteleagă cât de mare si minunată este Dragostea".
A fost o data o insula unde locuiau: Fericirea, Tristetea, Constiinta si multe altele printre care si Dragostea.
Intr-o zi s-a anuntat că insula se va scufunda, asa că toti au început să-si repare bărcile si au plecat cât mai repede. Dragostea a rămas ultima. Ea a perseverat pâna în ultimul moment.
Când insula era aproape a se scufunda, Dragostea s-a decis să ceară ajutorul.
Bogătia a trecut pe lânga Dragoste intr`un vapor imens.
Dragostea a spus: "Bogatie mă poti lua cu tine?".
Bogătia a raspuns:"Nu, nu pot. Am atâta aur si argint de transportat, încât nu mai este loc si pentru tine".
Dragostea s-a decis să întrebe Vanitatea care tocmai trecea pe acolo într-o frumoasă barcă: "Vanitate, te rog ajută`mă!"
"Nu te pot ajuta Dragoste. Esti toată udă si mi-ai putea strica barca" - a răspuns Vanitatea.
Tristetea trecea si ea pe acolo, asa că Dragostea îi cere ajutoru`: "Tristete ia`mă cu tine, te rog!"
" O ...Dragoste, sunt atât de tristă, încât vreau să fiu singură!"
Fericirea a trecut si ea pe acolo, da` era atât de veselă încât nici nu a auzit când Dragostea i-a cerut ajutorul.
Dintr-o dată s-a auzit o voce: " Vino, Dragoste, te iau eu. Era un batrânel.
Dragostea s-a simtit atât de binecuvâtată si atât de fericită încât a uitat să întrebe cum îl cheamă. Când au ajuns pe uscat, batrânelul a plecat urmându-si calea lui.
Dragostea, realizând cât de datoare îi este batrânelului, a intrebat Constiinta, un alt batrânel:
"Cine m-a ajutat, cine a fost cel care m-a ajutat?"
"Era Timpul" - a spus Constiinta.
" Timpul!?" - a spus Dragostea mirată. "Da` de ce să mă ajute pe mine Timpul?"
Constiinta a zâmbit si a răspuns cu întelepciune:
"Pentru că numai TIMPUL este capabil să înteleagă cât de mare si minunată este Dragostea".
duminică, 25 noiembrie 2007
Paradoxul vremurilor noastre
Paradoxul vremurilor noastre
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca
avem cladiri mai mari dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult dar avem mai putin;
cumparam mai mult dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii dar mai putin timp;
avem mai multe functii dar mai putina minte,
mai multe cunostinte dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta dar nu cum sa ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi dar avem probleme când trebuie sa
traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari dar nu mai bune.
Am curatat aerul dar am poluat solul.
Am cucerit atomul dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult dar învatam mai putin.
Planuim mai multe dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii,
sa produca mai multe copii ca niciodata dar comunicam din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete;
oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri dar mai multe divorturi,
Case mai frumoase dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica
folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri
supraponderale si pastile care îti induc orice stare de la bucurie la
liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare si în care
poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi
acest mesaj.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza, pentru
ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine pentru
ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te
costa nimic.
Aminteste-ti sa spui "TE IUBESC" partenerului si persoanelor pe care
le îndragesti, dar mai ales sa o spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel
moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa
împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.
Tuturor prietenilor mei, va multumesc ca existati.
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca
avem cladiri mai mari dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult dar avem mai putin;
cumparam mai mult dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii dar mai putin timp;
avem mai multe functii dar mai putina minte,
mai multe cunostinte dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta dar nu cum sa ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi dar avem probleme când trebuie sa
traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari dar nu mai bune.
Am curatat aerul dar am poluat solul.
Am cucerit atomul dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult dar învatam mai putin.
Planuim mai multe dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii,
sa produca mai multe copii ca niciodata dar comunicam din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete;
oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri dar mai multe divorturi,
Case mai frumoase dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica
folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri
supraponderale si pastile care îti induc orice stare de la bucurie la
liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare si în care
poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi
acest mesaj.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza, pentru
ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine pentru
ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te
costa nimic.
Aminteste-ti sa spui "TE IUBESC" partenerului si persoanelor pe care
le îndragesti, dar mai ales sa o spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel
moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa
împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.
Tuturor prietenilor mei, va multumesc ca existati.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
