Oameni care au invins boala - Mihaela Udrea

"Nu frica invinge boala, ci curajul si dorinta de a trai"
Articol realizat de Mihaela Udrea pe site-ul www.eva.ro

"Am cunoscut speranta si cred in ea,
Mereu e langa tine, aievea, pretutindeni
Sa o iei cu tine, sa o porti in suflet si gand
Mereu spunand, speranta e implinire, de vise ganduri ce te apasa
E bucurie daca o ai, esti omul implinit de tot de ce-i bun
Cand tu nu stii de rau sau bine, atunci ea vine
Speranta de vrei sa o ai
Ea e cu tine."


Am avut prilejul sa o cunosc telefonic pe Dumitra Vechiu din Focşani, cea care a avut rabdarea si curajul sa isi aduca aminte de momenele tragice prin care a trecut in lupta sa cu cancerul la san. Are 42 de ani ai in urma cu trei ani a fost diagnosticata cu cancer mamar. Tot ea este si autoarea versurilor "traite" de la inceputul articolului.


"Totul a inceput in ianuarie 2004 cand mi-am palpat sanii pur si simplu, si cu stupoare am constat o schimbare in structura sanului stang. Era vorba de un nodul mic, inofensiv aparent, nu ma durea, doar atunci cand ridicam o gretuate", asa incepe povestea Dumitrei.

"Mi se transmiteau mici intepaturi. Mi-am dat seama ca ceva nu este in regula cu mine, dar m-am gandit ca daca ignor senzatia imi trece. Am incercat singura sa ma ingrijesc. Mi-am pus comprese cu apa rece, ma masam, exact ceea ce nu trebuia facut de fapt. In timp, din zi in zi, intepaturile erau din ce in ce mai profunde."

"Din pacate pentru ca nu stiam nimic despre oncologie, despre cancer, am incercat sa ignor. Am trecut 5 luni de la primele semne, in care am evitat sa stiu ce se intampla cu corpul meu. Am decis sa ma programez la un medic ginecolog pentru ca indoiala si nici intepaturile nu imi dadeau pace."

"Am mers la un ginecolog in Focsani, care din prima clipa mi-a spus despre ce este vorba si mi-a sugerat sa merg de urgenta la Institutul Oncologic din Bucuresti. Expresia de pe fata lui nu arata tocmai a buna. L-am intrebat de ce tocmai in Bucuresti si nu aici in Focsani? Atunci mi-a explicat ca pentru siguranta mea este bine sa merg sa ma vada un medic oncolog specialist. M-a sfatuit sa nu mai trag de timp. Eram bulversata, pur si simplu nu intelegeam ce se intampla cu mine."

"M-am hotarat si am plecat la Bucuresti, dar nu direct la Institut. Aflasem intre timp de fundatia Renasterea. Ma gandeam in sinea mea ca mai bine sa merg intai aici si dupa la Institut, poate nu e ceva grav. Nu stiam insa ca medicii de la institut consultau si acolo. Ulterior am aflat asta."

"Am facut o mamografie, dupa care am mers cu filmul la medicul care era de serviciu, care ulterior a devenit chirurgul meu. M-a consultat dupa care mi-a spus sa vin neaparat la Institutul Fundeni. L-am intrebat daca este ceva grav, cu toate ca expresia care o avea pe fata spunea totul."

"Mi-a raspuns sincer. Mi-a spus ca ma asteapta a doua zi la Institut la etajul 5. M-am conformat. Parca venisem de pe alta planeta, eram complet aeriana, nu mai avusesem niciodata contact cu spitalul de aceea mi se parea totul straniu. A doua dimineata la ora 7 eram deja in fata cabinetului. Aveam emotii. Doctorul mi-a zis ca sa confirmam diagnosticul si sa eliminam toate dubiile, ca ar fi bine sa fac o punctie. Am intrat in cabinet si eram curioasa de ceea ce mi se intampla. Am intrebat daca doare ce urmeaza sa imi faca pentru ca nu stiam ce inseamna punctie. Mi s-a spus ca nu, ca urmeaza sa foloseasca un ac foarte subtire."

"Am suportat usor intepatura, in schimb cand am iesit din cabinet, mi s-au inmuiat picioarele. Nu mai simteam bratul stang, partea unde aveam nodulul. Nu mai puteam sa articulez niciun sunet. Mi se parea ca respir si ca vorbesc prin locul minuscul pe unde intrase acul. Eram foarte speriata pentru faptul ca imi era foarte rau. Am reusit sa imi revin abia dupa o jumatate de ora."

"Din acel moment am simtit ca viata mea s-a schimbat. Oricat m-as fi straduit sa gandesc ca va fi bine, ceva imi spunea ca numai sunt eu. Am primit rezultatul in aceeasi zi si am aflat ca tumoarea pe care o aveam era maligna."

"Eram total cuprinsa se teama, dar nu aveam nicio scapare asa ca a trebuit sa lupt cu toata fiinta mea. Cu acel intrus, pentru ca eu asa am numit tumoarea. Asa am considerat-o pana la extirpare. La aflarea rezultatului medicul mi-a spus ca nu ma poate opera si m-a trimis la chimiotearapeut. A fost ingrozitor. Imi este greu sa exprim in cuvinte starea pe care am avut-o atunci. Am fost prevenita ca imi va cadea parul insa nu mi-am imaginat insa cat de grele sunt celelate efecte. Daca cu caderea parului m-am impacat, cu greata continua, starile de tremur alternate cu febra, durerile de cap, a fost groaznic. Acum as vrea sa cred ca a fost un vis urat care nu imi apartine."

"Ajunsesem la 46 de kilograme din 52. Parca faceam parte dintr-un film SF. Spun asta pentru ca asta gandeam, din exterior iti este greu sa intelegi. Daca nu as fi trait acesta experienta pe viu nu as fi inteles ce inseamna sa fii diagnosticata cu cancer."

"Dupa 4 luni de chimioterapie, nu se intamplase nimic, boala avansa in loc sa dea inapoi. Ganglionul ajunsese la 5,5 cm. Mi s-a recomandat sa fac in continuare 25 de sedinte de radioterapie ca sa se poate interveni chirurgical. Am stat internata in spital, in jur de o luna si jumatate. Timpul a trecut cu repeziciune … abia acum imi dau seama ca este vorba despre mine."

Pentru ca stiu ca in astfel de situatii numai familia iti este aproape, am intrebat- o pe Dumitra cine i-a fost alaturi in toata aceasta perioada. Imi povesteste despre sot, zambind. Imi spune ca in momentele acelea era mai speriat decat ea. Nu uita sa ii mentioneze de la medicul ginecolog, medicul chirurg, mediul terapeut, chimioterapeut, radioterapeut la psiholog.

"M-au ajutat foarte mult intalnirile cu psihologul. Mi-a dat curaj, putere sa merg mai departe, m-a invatat sa gandesc ca totul este trecator, dar numai sa am o gandire pozitiva despre mine. In ceea ce ma priveste pe mine chiar a functionat. Boala poate fi invinsa cu ajutorul mintii. Acest indemn l-am primit de la medicul psiholog. La cateva sedinte m-a intrebat daca finalul ar fi cel nedorit, daca nu as avea nicio scapare? La care eu i-am raspuns: eu cred ca ceea ce te ajuta sa traiesti este gandul ca ai putea sa mori."

"Din iunie 2004 pana 24 ianuarie 2005 am trecut prin chimioterapie si radioterapie. Pe 24 ianuarie 2005, m-am internat pentru operatie iar in urmatoarea zi m-a si operat. Totul a trecut foarte repede, nici nu mi-am dat seama ca trebuie sa merg la operatie, ca m-am operat deja. Dupa anestezie primul lucru pe care l-am intrebat a fost daca operatia a fost o reusita. Medicul mi-a spus ca da, dar din nefericire a fost nevoit sa imi extirpe sanul cu tumoarea, pentru siguranta mea. Am zis ca nu conteaza, nu vreau decat sa ma fac bine."

O ascultam si imi dadeam seama ca vorbesc cu una dintre cele mai curajoase femei de pe fata pamantului. Cate dintre femei ar supora gandul ca i-ar putea fi extirpat un san? Multe il vad ca pe un handicap. Pentru Dumitra in momentul acela acest lucru conta cel mai putin. "Mi-am dat seama ca nu frica invinge boala, ci curajul si dorinta de a trai. Dupa operatie am mai facut alte sedinte de chimioterapie deoarece din zece ganglioni care mi-au fost scosi de sub axila, dupa examinare mi-au fost gasiti alti 4. Au mai urma ale 4 sedinte de chimioterapie".

In 2006, pe 8 august chiar de ziua ei, Dumitra a mai trecut printr-o operatie. Stie ca a fost una preventiva si mai stie ca acum este bine. Dupa operatie a urmat o perioada grea pentru Dumitra. A fost obligata sa se pensioneze pe caz de boala. Imi povesteste ca de multe ori a trait sentimental ca a fost data la o parte. Oamenii se purtau altfel fata de ea. Imi povesteste cum mama nepotilor de care acum are grjia, a desenat-o impreuna cu sora ei, fara un san. S-a oprit din povestit pentru ca inevitabil lacrimile si-au facut loc. Incerc sa o incurajez, desi simt ca vorbele mele nu prea isi au rostul.

Ce a facut-o sa mearga mai departe a fost fiul ei, Adrian. Si pentru ca nu era de ajuns mai are grija si de doi nepoti pe care mama lor i-a parasit. Are grija in acelasi timp si de parinti care sunt in varsta si bolnavi. "Un an si jumatate am stat in concediu medical. Nu suportam ideea sa stau acasa. Am gasit un anunt in care se cautau Reprezentanti pentru produse Avon. Fiind Reprezentant pot sa particip si sa ajut la strangerea de fonduri pentru campania Avon impotriva cancerului la san, "1 din 8 femei". Tot profitul strans din vanzarea "produselor roz" este donat integral si exclusiv pentru lupta impotriva cancerului la san din Romania. De fapt, anul acesta am reprezentat campania la evenimentele organizate in Romania, Cehia si SUA pentru a reaminti in permanenta ca, dincolo de cifre si statistici, vorbim despre oameni, destine.”

"Am avut ocazia sa merg la New York in cadrul unui training despre cum pot ajuta si alte femei sa invete din experienta mea. Aici am participat alaturi de 4000 de persoane la un mars de doua zile impotriva cancerului la san. Am avut ocazia sa intalnesc femei din mai mult de 50 de tari. Toate eram supravietuitoare, toate invinsesem cancerul la san. Cred ca este foarte important sa participam de cate ori avem ocazia mai ales la evenimentele organizate in Romania in sprijinul acestei campanii, fiindca numai prin prezenta si solidaritate noastra, alaturi de alte mii de de femei, putem spune societatii civile si autoritatilor ca nu pot ignora aceasta problema care afecteaza femeile de pretutindeni."

Nu are niciun interes in a-si face publica suferinta. Vrea doar sa traga un semnal de alarma asupra incidentei pe care o are acesta teribila boala. "Este foarte greu sa iti faci publica suferinta. Eu am sa o fac pentru toate femeile. Ar fi nedrept. Asta pentru ca as fi vrut sa am mult mai multa grija de mine si sa pun santatea mea inaintea grijilor de zi cu zi. Sa fii mers la medic, daca nu din prima zi, din prima saptamana."

"Vreau ca povestea mea sa fie un semnal de alarma pentru toate femeile. Traind pe viu acesta experienta neplacuta am invatat mult mai bine ce insemana realitatea. Am aflat ca daca este diagnosticat la timp, cancerul la san poate fi tratat, iar sansele de supravietuire sunt maxime. Eu nu stiam aceste lucuri, pentru ca daca le stiam probabil ca as fi mers mai devreme la medic."

"Le recomand tuturor femeilor sa merga periodic la control. Nu trebuie sa le fie frica. Numai asa pot afla cu siguranta ca esti bine. Mi-as fi dorit ca in momentul in care am descoperit acel nodul inofensiv sa fii stiut ce am de facut. Eu nu am avut ocazia sa invat raul din experienta altei femei."

"Tot ce trebuie sa faci este sa ai incredere in tine. Trebuie sa incerci sa lasi la o parte tot ceea ce te framanta, sa nu lasi grijile si problemele sa te domine. Eu am reusit sa depasasesc de cele mai multe ori aceste momente, retragandu-ma in lumea mea. Spun asta pentru ca am o lume numai a mea, lumea poeziei, unde m-am retras de fiecare data cand am simtit greu."

Spera doar ca de fiecare daca cand merge la control sa auda un singur lucru: Ca este bine, de fiecare data. Vrea ca din experienta ei sa invete si alte cateva mii de femei care sa constientizeze ca lupta impotriva cancerului la san poate avea si un final nefericit. Una din 8 femei risca sa fie diagnosticata cu cancer. In Romania, mai mult de 6500 de femei afla in fiecare an ca sunt bolnave de cancer la san. Insa, descoperit la timp, cancerul la san poate fi tratat. Asa s-a incheiat discutia mea cu o supravietuitoare, careia i-am promis in gand ca am sa merg si eu la medic.

"Nu stiu ce simti privind pe cerul in suferinta
De ai putinta, o vorba buna de ii spui
E alinare
Inlaturi umbra de care e cuprins
Ii dai sperante sa nu fie invins".