MAGIC POEM

Când iubirea copleşitoare vă face semn …
de Kahlil Gibran – fragment din „Profetul”


„Când iubirea copleşitoare vă face
semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent
grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja ei paradisiacă vă
Cuprinde cu aripile ei angelice,
Supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i
v-ar putea răni.

Iar când iubirea transfiguratoare
vă vorbeşte
Şi o simţiţi profundă şi divină,
daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea
să vă sfarme visurile himerice,
Asemenea vântului de miazănoapte
care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă precum iubirea vă încunună,
adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice,
Precum vă face să creşteţi mai repede
Şi îmbătaţi de fericire,
Tot ea trebuie să vă reteze uscăciunile
Şi să vă distrugă cât mai repede
Răutăţile şi egoismul.

Precum ea vă ridică, îmbătaţi de
Bucurie, până la înălţimea voastră ideală,
Alintându-vă cu o dumnezeiască
Gingăşie ramurile cele mai fragile
Care freamătă în lumina soarelui
Infinit al iubirii,
tot la fel ea va răzbate
ca o miraculoasă forţă purificatoare
până în adâncul rădăcinilor voastre,
zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu,
Ea vă seceră, niciodată întâmplător,
Vă treieră pentru a vă descoji,
Vă vântură pentru a vă curăţa de pleavă,
Vă macină până la înălbirea făinii voastre
Vă frământă până ajungeţi supuşi,
divini şi puri
Ca apoi să vă hărăzească focului său
şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă
a nemuririi la ospăţul divin.

Toate acestea şi multe altele
vi le va da cu prisosinţă iubirea,
pentru ca astfel să vă puteţi cunoaşte
pe deplin tainele inimii şi să deveniţi
o parte din inima Vieţii Eterne
din care izvorăşte Iubirea.

Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism
şi meschinărie, suspiciune sau teamă,
veţi căuta doar tihna şi plăcerea
dragostei care permanent vi se dăruie
fără ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi,
fiind înfrânţi, goliciunea
şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi
şi singuri în lumea fără anotimpuri,
unde veţi râde,
dar nu cu întreaga voastră bucurie,
unde veţi plânge,
dar nu cu toate lacrimile voastre
pe care vi le-ar fi putut smulge extazul
iubirii.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu
ia energia sa atotputernică, divină şi
misterioasă decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea
niciodată să fie stăpânită
de cel sau cea căruia i se dăruie.
Fiindcă iubirii adevărate îi este de ajuns
iubirea infinită, sublimă şi transfiguratoare
Când iubiţi nu trebuie să spuneţi
„Creatorul este în inima mea”,
ci mai degrabă ”Eu sunt acum topit
de iubire în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri
drumul iubirii, fiindcă iubirea,
dacă o meritaţi cu adevărat,
vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât
aceea de a se împlini prin totală iubire.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe,
fie ca acestea să fie:

Să te topeşti de iubire în tot şi să devii
izvor de iubire divină ce susurul în
noapte-şi cântă;

Să cunoşti adeseori durerea prea marii
duioşii;

Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea
iubirii;

Să te trezeşti în zori, cu inima mereu
înaripată şi să înalţi plin de recunoştinţă
mulţumire pentru încă o zi de iubire;

Să te odihneşti, copleşit de beatitudine,
la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;

Să te întorci împăcat şi debordând de
fericire acasă la ora amurgului;

Şi apoi să adormi înălţând din inimă o
rugă pentru fiinţa iubită, iar pe buze să
ai un cântec de laudă.”

MAGIC WORDS 21.1

FETIŢA CU CHIBRITURILE
de Hans Christian Andersen


Era un ger grozav; ningea si începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui când o avea şi el unul.
Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie.
Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă!
Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ.
Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea.
Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar.
Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig?
Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate că fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe vechi.
Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele!
Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, şi cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.
Hârşcâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse: şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.
Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc.
Fetiţa ridică amândouă mâinile: chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele.
Una din ele căzu şi trase o dungă mare de foc pe cer. "A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu".
Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!
- Bunica, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun.
Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăsese în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei.
Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar în colţul dintre cele doua case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze... moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului.
Ziua Anului Nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
- A vrut să se încălzească! zise cineva.
Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.