Un scotian care avea o sticla de whisky in buzunarul de la pantaloni se impiedica pe scari.
Cand isi revine, pune mana pe buzunarul unde era sticla si simte ceva ud:
- Sper ca e sange!!!
La popota unei unitati militare era scris:
"Bautura ucide incet, dar sigur". A doua zi, o mana necunoscuta schimba afisul.
"Soldatii nu se tem de moarte".
Trei lilieci pe-o creanga. Primul zboara, dupa o ora vine inapoi, plin de sange, si intreaba:
- Vedeti turma aia de vaci? Praf am facut-o.
Al doilea zboara si dupa 30 de minute vine inapoi plin de sange:
- Vedeti turma aia de miei? Praf i-am facut.
Al treilea zboara, dupa doua minute vine inapoi plin de sange:
- Vedeti turnul de biserica? DA, raspund ceilalti.
Eu nu l-am vazut, zise el.
Ce este o diagonala, intreaba profesorul de matematica.
- Nu stiu, domnule profesor.
- Diagonala este o linie care seamana cu tine: da din colt in colt!
- Elev, spune-mi un lichid care nu ingheata!
- Apa fierbinte, domnule profesor!
- Care este deosebirea intre fulger si electricitate?
- Fulgerul e gratis, pe cand electricitatea e pe bani!
- De ce caietul tau de teme la artimetica este gol?
- Este caietul pentru calcule mintale, domnule invatator!
La lectia de muzica:
- Domnule profesor, mama mea sustine ca am voce.
- Nu conteaza ce sustine mama ta.... Vecinii ce zic?
- Spuneti-mi, copii, cum se numesc vietuitoarele care traiesc si pe apa si pe uscat?
- Marinari!
- V-am dat sa scrieti o compunere despre lapte pe patru pagini! Tu de ce ai scris numai una?
- Eu am scris despre laptele condensat!
duminică, 13 ianuarie 2008
Basm tătărăsc - Căluţul orb
CĂLUŢUL ORB
basm tătărăsc
De mult de tot, pe când nici bunicii noştri nu se născuseră, exista pe malul mării un bogat târg slav. Vineta.
Şi în acest târg trăia un negustor bogat, pe nume Althom, ale cărui vase încărcate cu bogăţii străbăteau mările în lung şi-n lat.
Althom era foarte bogat şi trăia înconjurat de lux: poate chiar numele lui, care înseamnă „totul-acasă”, se născuse din faptul că la el acasă se găsea tot ce era mai bun şi mai preţios pe lume, în vremea aceea.
Stăpânul, soţia şi copiii lui mâncau din vase de aur şi argint şi se îmbrăcau numai blănuri de samur şi în brocart.
În grajdurile lui Althom erau mulţi cai frumoşi.
Dar în toate aceste grajduri şi nici în toată Vineta nu găseai un cal mai iute sau mai frumos decât Iute-ca-Vântul; aşa se numea calul favorit al lui Althom, datorită iuţelii cu care alerga.
În afară de el, nimeni nu îndrăznea să urce pe Iute-ca-Vântul şi nici Althom nu călărea alt cal în afară de el.
Întorcându-se odată în Vineta, dintr-una din călătoriile sale, negustorul trebui să străbată, pe calul lui favorit, o pădure mare şi întunecată.
Se lăsa seara şi pădurea era foarte deasă, iar vântul înclina vârfurile brazilor înalţi.
Negustorul mergea la pas ca să-şi odihnească armăsarul obosit de călătoria lungă.
Deodată, ca din pământ apărură şase bărbaţi voinici, cu feţe fioroase, topoare şi cuţite.
Trei erau călare şi trei pe jos, iar doi dintre hoţi prinseră calul de hăţuri.
Dacă ar fi călărit un alt cal, iar nu pe Iute-ca Vântul, bogatul Althom n-ar mai fi văzut niciodată Vineta.
Cum simţi o mână străină pe hăţuri, calul ţâşni ca din puşcă, iar pieptul său larg îi doborî la pământ pe cei care îl ţineau de hăţuri, îl călcă în copite pe al treilea, care încercă să-i aţină calea cu suliţa în mână şi o luă la fugă ca gândul.
Hoţii călare încercară să-l urmărească şi, deşi caii lor erau puternici, cum l-ar fi putut prinde din urmă pe armăsarul lui Althom?
În ciuda oboselii, Iute-ca Vântul alergă ca săgeata şi îi lăsă în urmă pe hoţii furioşi.
O jumătate de oră mai târziu Althom intra în oraşul natal, Vineta, călare pe viteazul său armăsar.
Descălecând de pe calul ale cărui picioare tremurau de oboseală, negustorul îi îmbrăţişă grumazul asudat şi jură că, indiferent ce se va întâmpla, niciodată nu-l va vinde sau dărui, indiferent cât de bătrân ar fi fost, şi să-i dea în fiecare zi trei măsuri din cel mai bun orz, până când va muri.
Dar, cum Althom se grăbi, să-şi întâlnească soţia şi copiii, nu mai avu grijă de calul obosit, nu-l lăsă să se liniştească şi îl duse la adăpat prea curând.
Din ziua aceea Iute-ca-Vântul se îmbolnăvi, picioarele îi slăbiră şi, în cele din urmă, orbi.
Tare se mai supără negustorul şi, timp de şase luni, îşi ţinu făgăduiala: căluţul orb rămase în grajd şi primi în fiecare zi trei măsuri din cel mai bun orz.
Apoi Althom îşi cumpără un alt cal şi, şase luni mai târziu, îşi zise că nu mai avea rost să dea unui cal orb şi bun de nimic trei măsuri de orz şi porunci să i se dea două.
Căluţul cel orb era încă tânăr şi mai trebuia, deci, hrănit multă vreme, aşa că începură să-i dea o singură măsură de orz pe zi.
În cele din urmă, negustorul hotărî că şi atât era prea mult şi porunci ca lui Iute-ca-Vântul să i se scoată frâul şi să fie dat afară, ca să nu mai ocupe loc de pomană în grajd.
Rândaşii mânară cu un băţ calul afară pentru că dădea din copite şi nu voia să se supună.
Bietul Iute-ca-Vântul nu înţelegea ce se întâmplă şi, nevăzând şi neştiind încotro s-o apuce, rămase lângă porţi, cu capul plecat, amărât.
Se lăsă noaptea şi începu să ningă.
Pentru bietul căluţ orb fu foarte greu să doarmă pe pietrele reci şi tari.
Rămase pe loc mai multe ore, dar după o vreme i se făcu foame şi plecă în căutare de hrană.
Îşi înălţă capul şi, dorindu-şi măcar un mănunchi de paie din acoperişul prăpădit, rătăci la întâmplare, lovindu-se de colţurile caselor şi de garduri.
De la început trebuia să spunem că în Vineta, ca în mai toate vechile oraşe slave, nu domnea un prinţ, ci negustorii conduceau chiar ei, adunându-se în piaţă când trebuia să ia hotărâri importante.
Această adunare a poporului hotăra propriile treburi, împărţea dreptatea sau pedepsea pe vinovaţi.
În mijlocul târgului Vineta, în piaţa unde se ţinea de obicei adunarea, de patru stâlpi de lemn atârna un clopot care îi aduna pe oameni şi putea fi tras de oricine credea că i se făcuse o nedreptate sau dorea judecata şi protecţia poporului.
Bineînţeles, nimeni nu îndrăznea să tragă clopotul din piaţă degeaba, pentru că ştia că poporul îl va pedepsi pentru asta.
Cum rătăcea prin piaţă, căluţul orb, surd şi înfometat se lovi din întâmplare de stâlpii de care atârna clopotul şi, crezând că dăduse peste nişte paie, prinse cu dinţii de frânghia clopotului şi începu să tragă.
Clopotul dăngăni atât de tare încât, cu toate că era foarte devreme, oamenii alergară în piaţă, vrând să ştie cine cerea cu atâta stăruinţă judecata şi protecţia lor.
Toată lumea din Vineta ăl cunoştea pe Iute-ca-Vântul, ştia că salvase stăpânului său care promisese că îl va îngriji până la moarte.
Rămaseră, deci, înmărmuriţi când îl văzură pe bietul căluţ orb, înfometat, tremurând de frig şi acoperit de zăpadă, în mijlocul peţii.
În curând îşi dădură seama ce se întâmplase şi, când oamenii aflară că bogatul Althom gonise calul care îi salvase viaţa, hotărâră cu toţii că Iute-ca-Vântul trăsese pe bună dreptate frânghia clopotului.
Îl chemară pe negustorul cel nerecunoscător în piaţă şi, în ciuda încercărilor lui de a se apăra, îi porunciră să-l îngrijească pe Iute-ca-Vântul ca şi până atunci şi să-i dea de mâncare până în ziua în care va muri.
Numiră, de asemenea, o persoană care să aibă grijă ca pedeapsa să fie îndeplinită cum se cuvine, iar sentinţa fu săpată în piatră, ca toată lumea să îşi amintească de această întâmplare din piaţa adunării.
basm tătărăsc
De mult de tot, pe când nici bunicii noştri nu se născuseră, exista pe malul mării un bogat târg slav. Vineta.
Şi în acest târg trăia un negustor bogat, pe nume Althom, ale cărui vase încărcate cu bogăţii străbăteau mările în lung şi-n lat.
Althom era foarte bogat şi trăia înconjurat de lux: poate chiar numele lui, care înseamnă „totul-acasă”, se născuse din faptul că la el acasă se găsea tot ce era mai bun şi mai preţios pe lume, în vremea aceea.
Stăpânul, soţia şi copiii lui mâncau din vase de aur şi argint şi se îmbrăcau numai blănuri de samur şi în brocart.
În grajdurile lui Althom erau mulţi cai frumoşi.
Dar în toate aceste grajduri şi nici în toată Vineta nu găseai un cal mai iute sau mai frumos decât Iute-ca-Vântul; aşa se numea calul favorit al lui Althom, datorită iuţelii cu care alerga.
În afară de el, nimeni nu îndrăznea să urce pe Iute-ca-Vântul şi nici Althom nu călărea alt cal în afară de el.
Întorcându-se odată în Vineta, dintr-una din călătoriile sale, negustorul trebui să străbată, pe calul lui favorit, o pădure mare şi întunecată.
Se lăsa seara şi pădurea era foarte deasă, iar vântul înclina vârfurile brazilor înalţi.
Negustorul mergea la pas ca să-şi odihnească armăsarul obosit de călătoria lungă.
Deodată, ca din pământ apărură şase bărbaţi voinici, cu feţe fioroase, topoare şi cuţite.
Trei erau călare şi trei pe jos, iar doi dintre hoţi prinseră calul de hăţuri.
Dacă ar fi călărit un alt cal, iar nu pe Iute-ca Vântul, bogatul Althom n-ar mai fi văzut niciodată Vineta.
Cum simţi o mână străină pe hăţuri, calul ţâşni ca din puşcă, iar pieptul său larg îi doborî la pământ pe cei care îl ţineau de hăţuri, îl călcă în copite pe al treilea, care încercă să-i aţină calea cu suliţa în mână şi o luă la fugă ca gândul.
Hoţii călare încercară să-l urmărească şi, deşi caii lor erau puternici, cum l-ar fi putut prinde din urmă pe armăsarul lui Althom?
În ciuda oboselii, Iute-ca Vântul alergă ca săgeata şi îi lăsă în urmă pe hoţii furioşi.
O jumătate de oră mai târziu Althom intra în oraşul natal, Vineta, călare pe viteazul său armăsar.
Descălecând de pe calul ale cărui picioare tremurau de oboseală, negustorul îi îmbrăţişă grumazul asudat şi jură că, indiferent ce se va întâmpla, niciodată nu-l va vinde sau dărui, indiferent cât de bătrân ar fi fost, şi să-i dea în fiecare zi trei măsuri din cel mai bun orz, până când va muri.
Dar, cum Althom se grăbi, să-şi întâlnească soţia şi copiii, nu mai avu grijă de calul obosit, nu-l lăsă să se liniştească şi îl duse la adăpat prea curând.
Din ziua aceea Iute-ca-Vântul se îmbolnăvi, picioarele îi slăbiră şi, în cele din urmă, orbi.
Tare se mai supără negustorul şi, timp de şase luni, îşi ţinu făgăduiala: căluţul orb rămase în grajd şi primi în fiecare zi trei măsuri din cel mai bun orz.
Apoi Althom îşi cumpără un alt cal şi, şase luni mai târziu, îşi zise că nu mai avea rost să dea unui cal orb şi bun de nimic trei măsuri de orz şi porunci să i se dea două.
Căluţul cel orb era încă tânăr şi mai trebuia, deci, hrănit multă vreme, aşa că începură să-i dea o singură măsură de orz pe zi.
În cele din urmă, negustorul hotărî că şi atât era prea mult şi porunci ca lui Iute-ca-Vântul să i se scoată frâul şi să fie dat afară, ca să nu mai ocupe loc de pomană în grajd.
Rândaşii mânară cu un băţ calul afară pentru că dădea din copite şi nu voia să se supună.
Bietul Iute-ca-Vântul nu înţelegea ce se întâmplă şi, nevăzând şi neştiind încotro s-o apuce, rămase lângă porţi, cu capul plecat, amărât.
Se lăsă noaptea şi începu să ningă.
Pentru bietul căluţ orb fu foarte greu să doarmă pe pietrele reci şi tari.
Rămase pe loc mai multe ore, dar după o vreme i se făcu foame şi plecă în căutare de hrană.
Îşi înălţă capul şi, dorindu-şi măcar un mănunchi de paie din acoperişul prăpădit, rătăci la întâmplare, lovindu-se de colţurile caselor şi de garduri.
De la început trebuia să spunem că în Vineta, ca în mai toate vechile oraşe slave, nu domnea un prinţ, ci negustorii conduceau chiar ei, adunându-se în piaţă când trebuia să ia hotărâri importante.
Această adunare a poporului hotăra propriile treburi, împărţea dreptatea sau pedepsea pe vinovaţi.
În mijlocul târgului Vineta, în piaţa unde se ţinea de obicei adunarea, de patru stâlpi de lemn atârna un clopot care îi aduna pe oameni şi putea fi tras de oricine credea că i se făcuse o nedreptate sau dorea judecata şi protecţia poporului.
Bineînţeles, nimeni nu îndrăznea să tragă clopotul din piaţă degeaba, pentru că ştia că poporul îl va pedepsi pentru asta.
Cum rătăcea prin piaţă, căluţul orb, surd şi înfometat se lovi din întâmplare de stâlpii de care atârna clopotul şi, crezând că dăduse peste nişte paie, prinse cu dinţii de frânghia clopotului şi începu să tragă.
Clopotul dăngăni atât de tare încât, cu toate că era foarte devreme, oamenii alergară în piaţă, vrând să ştie cine cerea cu atâta stăruinţă judecata şi protecţia lor.
Toată lumea din Vineta ăl cunoştea pe Iute-ca-Vântul, ştia că salvase stăpânului său care promisese că îl va îngriji până la moarte.
Rămaseră, deci, înmărmuriţi când îl văzură pe bietul căluţ orb, înfometat, tremurând de frig şi acoperit de zăpadă, în mijlocul peţii.
În curând îşi dădură seama ce se întâmplase şi, când oamenii aflară că bogatul Althom gonise calul care îi salvase viaţa, hotărâră cu toţii că Iute-ca-Vântul trăsese pe bună dreptate frânghia clopotului.
Îl chemară pe negustorul cel nerecunoscător în piaţă şi, în ciuda încercărilor lui de a se apăra, îi porunciră să-l îngrijească pe Iute-ca-Vântul ca şi până atunci şi să-i dea de mâncare până în ziua în care va muri.
Numiră, de asemenea, o persoană care să aibă grijă ca pedeapsa să fie îndeplinită cum se cuvine, iar sentinţa fu săpată în piatră, ca toată lumea să îşi amintească de această întâmplare din piaţa adunării.
Costel
Costel
Costel face urmatorul calcul: inmulteste numarul de la pantofi cu 5, aduna 17, inmulteste suma obtinuta cu 20, scade anul de nastere, aduna anul in care suntem si obtine 4154. Ce numar are la pantofi ?
Soluţia problemei
x=nr pantof
y=anul de nastere
Ecuatia este 20(5x+17)-y+2006=4154
Dupa ce se fac niste calcule simple se obtine ecuatia echivalenta
100x=1808+y
Din ultima ecuatie am dedus ca 1808+y e multiplu de 100, deci trebuie sa se termine cu 00 (asta in cazul in care Costel are număr intreg la pantof) si ca y<2000 (altfel, Costel nu ar putea face calcule, pentru ca ar avea mai puţin de 6 ani) ceea ce inseamna ca y este 1900 si ceva, adica este de forma 19ab.
1808+19ab=_ _00, deci b=2 si a=9, deci y=1992 si 1808+y=3800
Ne intoarcem la 100x=1808+y si obtinem ca 100x=3800 si x=38
O alta soluţie
Presupunem ca numărul de la pantofi si varsta lui Costel sunt doua numere naturale de doua cifre.
Notez ab=numărul de la pantofi si xy=varsta lui Costel (unde a,b,x,y sunt cifre)
Tin cont de
(- an nastere)+(+an curent)=(+an curent)+(- an nastere)=varsta
si ecuatia problemei devine:
(5*ab + 17)*20 + xy = 4154 <=> ab00 + xy = 4154 - 340 <=>
<=> abxy = 3814 <=> ab=38 (nr. pantofi) si xy=14 (varsta).
Costel face urmatorul calcul: inmulteste numarul de la pantofi cu 5, aduna 17, inmulteste suma obtinuta cu 20, scade anul de nastere, aduna anul in care suntem si obtine 4154. Ce numar are la pantofi ?
Soluţia problemei
x=nr pantof
y=anul de nastere
Ecuatia este 20(5x+17)-y+2006=4154
Dupa ce se fac niste calcule simple se obtine ecuatia echivalenta
100x=1808+y
Din ultima ecuatie am dedus ca 1808+y e multiplu de 100, deci trebuie sa se termine cu 00 (asta in cazul in care Costel are număr intreg la pantof) si ca y<2000 (altfel, Costel nu ar putea face calcule, pentru ca ar avea mai puţin de 6 ani) ceea ce inseamna ca y este 1900 si ceva, adica este de forma 19ab.
1808+19ab=_ _00, deci b=2 si a=9, deci y=1992 si 1808+y=3800
Ne intoarcem la 100x=1808+y si obtinem ca 100x=3800 si x=38
O alta soluţie
Presupunem ca numărul de la pantofi si varsta lui Costel sunt doua numere naturale de doua cifre.
Notez ab=numărul de la pantofi si xy=varsta lui Costel (unde a,b,x,y sunt cifre)
Tin cont de
(- an nastere)+(+an curent)=(+an curent)+(- an nastere)=varsta
si ecuatia problemei devine:
(5*ab + 17)*20 + xy = 4154 <=> ab00 + xy = 4154 - 340 <=>
<=> abxy = 3814 <=> ab=38 (nr. pantofi) si xy=14 (varsta).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
