ALUNA
de Leonid Andreev
A fost odată ca niciodată, în pădurea cea verde , o veveriţă foc de drăgălaşă, de toţi îndrăgită. Vara, veveriţa se purta roşcovană, iar iarna când firea toata se îmbracă in alb, veveriţa noastră punea şi ea straie albe şi s-o fi văzut atunci ce fercheşă şi frumuşică era! Şi ce dinţişori avea, albi ca neaua ascuţiţi ca briciul, de spărgea în ei alunele mai dihai decât cu cleştele.
Dar, spre nenorocul ei ,veveriţa noastră era prea din cale-afară de înţeleaptă-da, da înţeleaptă! - şi să vedeţi păţanie ce s-a tras din pricina asta, ce belea mare, ce necaz !
Până şi astăzi mai lăcrimează locuitorii pădurii celei verzi când şi-aduc aminte de întâmplarea aceea tristă.
S-a nimerit odată să zboare pe deasupra pădurii un înger cu aripile albe, şi îngerul cu ochişorii lui ageri a văzut-o pe veveriţa, şi cum a văzut-o i-a şi căzut cu tronc, şi ce si-a zis:
- Hai să-i fac un cadou veveriţei asteia frumoase!
S-a ridicat în zbor până în Grădina Raiului , a luat de acolo o aluna de aur, dintr-acelea care numai în pomul de Crăciun atârnă, şi i-a adus-o veveriţei celei albe.
- Uite o aluna de la mine veveriţa dragă, i-a spus îngerul. Poftim de-o ronţăie, ţi-am adus-o taman din Grădina Raiului .
- Mulţumesc, îi răspunse politicoasă veveriţa; am s-o mănânc mai târziu, după ce-ţi iei dumneata zborul.
Îngerul a crezut-o pe cuvânt şi şi-a luat zborul , iar veveriţa a căzut pe gânduri şi ce şi-a zis": " Bine, bine, mănânc eu aluna, dar pe urmă ?
Ia mai degrabă sa pun bine aluna asta cerească şi când voi avea parte de zile negre şi mi-o fi anevoie să găsesc de-ale gurii, o scot frumos şi-mi potolesc foamea cu ea.
Cuvină-se întotdeauna să fii chibzuit, grijuliu şi econom".
Şi uite c-au trecut veri după veri şi ierni după ierni, şi nu numai odată a ispitit-o pe veveriţa aluna de aur, ba o podidea şi plânsul de poftă, dar de mâncat n-a mâncat-o !
Şi iată că au dat şi zilele negre în viaţa bătrânei veveriţe, a îmbătrânit şi ea, picioruşele le-au chircit reumatismele, căpşorul a-nceput să-i tremure de slăbiciune, iar blăniţa cea albă, roasă şi năpârlită toata, urâtă tare acuma nici pomeneală să-i mai ţina de cald.
-Uite că a venit şi sorocul alunei mele de aur, a zis într-o bună zi bătrâna veveriţa, chinuită de foame şi-a scos comoara de sub un maldăr de frunze veştede. A luat-o in lăbuţe şi s-a uitat cu drag la ea.
S-a uitat cât s-a uitat cu drag la ea, pe urma a vârât aluna în gură, de vârât a vârât ea aluna în gură dar de spart n-a putut să o spargă, fiindcă veveriţa noastră nu mai avea dinţişori; aşa e, cum vă zic, nu mai avea dinţişori.
Pe deasupra pădurii albe a trecut iarăşi în zbor îngerul cu aripile albe şi ce văzu?
Sub un copac mare zăcea moartă o veveriţa bătrâna cu blăniţa flendurită şi în lăbuţe ţinea o aluna de aur, o aluna din Grădina Raiului ruptă.
Morala: Când iţi dă cineva o aluna Kolea , mănânc-o nu te codi.
duminică, 24 februarie 2008
Oameni care au invins boala - Georgeta Pirea
Extras de pe site-ul Fundatia Umanitara "SANATATE PRIN GANDIRE SI ALIMENTATIE" - in memoriam Ing. Valeriu POPA
Adresa: Strada N. Balcescu nr. 76 A, Valenii de Munte, judetul Prahova Cod 106400
Telefon / Fax: 0244/283279
Mobil: 0722724012
E-mail: contact@sanatate-naturista.ro
Georgeta Pirea, nascuta la data de 27 iunie 1960 in Alexandria. Economista, diagnosticata cu: Mastoza chistica, hipotiroidism cu gusa polinodulara
Evenimentele din viata mea se impart astfel: "inainte" si "dupa" intalnirea cu Petre Anca.
Numele meu este Georgeta Pirea si aceasta este povestea mea, povestea vietii mele cum imi place mie sa spun. imi doresc ca aceasta sa fie un semn de recunostinta adus celui care mi-a redat viata si speranta, domnului Petre Anca, precum si tuturor celor care prin grija si afectiunea lor mi-au fost alaturi.
Am 44 de ani si cineva mai tanar cu 10 ani mi-a spus de curand “la varsta dumneavoastra, doamna!...” La varsta mea, desi lupt cu o boala grea, ma simt un om fericit, cu sufletul plin de iubire si lumina. Simt ca pot primi si darui iubire in acelasi timp. Acest lucru vi-l spune un om care acum 6 ani si doua luni a ajuns disperat si blazat la domnul Petre Anca, impins de la spate de sot, catre un alt terapeut. Un terapeut despre care stiam doar ca este continuatorul lui Valeriu Popa – o somitate in materie de tratamente alternative din Romania. Am ajuns la Fetesti pe 15.10.1998, la ora 10,00 si despre domnul Petre Anca aflasem dintr-un articol publicat cu putin timp inainte in revista Formula AS. Primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost “de ce nu mai vrei sa traiesti ?!”. Cu un an in urma, eu “pierdusem” (asa credeam atunci) cea mai draga fiinta, pe cea care mi-a dat viata, pe mama mea, in urma unui atac cerebral major, iar suferinta sufleteasca mi-a agravat foarte mult starea de sanatate.
Cand am ajuns la domnul Petre Anca, in subconstientul meu cred ca realizam ca legatura cu lumea terestra se rupea, desi imi doream sa traiesc pentru copilul meu, ma durea sufletul la gandul ca va suferi si va ramane singur. Dar nimic din ce ma inconjura, nu ma mai atragea, nu-mi placea nimic, nu vedeam nimic. Eram un robot caruia i se inchideau ochii, in stare de lancezeala. Sufletul meu incepuse sa moara. Din acea perioada nici nu am amintiri foarte clare, nici despre mine, nici despre copil, totul este invaluit intr-o ceata densa. intalnirea de la Fetesti cu domnul Petre Anca (in paranteza fie spus, este un om remarcabil pe care nu-l mai poti uita – iar cei care l-au vazut inteleg foarte bine ce vreau sa spun), a trezit “ceva” in mine, dar nu suficient. Regimul recomandat mi s-a parut foarte dur si dificil de urmat. imi spuneam ca eu am serviciu, faceam si munca de teren atunci, si ca nu pot face asa ceva. Nu am stat sa analizez daca este bine sau nu, ce alternative am si ce pot face. Ma ingrozea gandul ca viata mea va fi programata pe ore iar eu ma voi pierde, nu ma voi mai regasi in ea. Cand am ajuns acasa am spus nu, am plans – ca de obicei – si am continuat periplul pe la medici si terapeuti. De atunci si pana la urmatoarea intalnire au trecut exact 7 luni (asa cum spune domnul Petre Anca nimic nu este intamplator in viata) - pe 15 mai 1999, la Cernica se comemorau doi ani de la plecarea lui Valeriu Popa. Acolo, pierduti in multime, asteptam sa apara Petre Anca: imi amintesc ca l-am vazut si ca din multime i-a sarit in brate doamna Doina Pantazie (aveam sa o cunoastem apoi la prezentare), care l-a imbratisat ca o mama si in acel moment mi-am dorit sa-i pot fi si eu aproape. A trecut apoi prin apropierea noastra, si din acea mare de oameni, ne-a recunoscut pe mine si pe sotul meu, mi-a luat mana si mi-a spus doar “ce mai astepti?!”. Acesta a fost momentul hotarator in care viata mea a renascut, decizia a fost luata.
La urmatoarea intalnire, peste doua saptamani, in parcul National, la Teatrul de Vara, acolo unde Valeriu Popa obisnuia sa dea consultatii, eram in a sasea zi de post total, convinsa ca pot orice si ca pentru mine aceasta este singura cale de urmat. De atunci, in fiecare an, din 21 martie si 21 septembrie, la echinoctiu, la dorinta mea fac cate 14 zile de post total, iar acum in ultimul an am incercat sa maresc perioada la 21 de zile. si cu ajutorul lui Petre Anca am reusit.
Asa a inceput trezirea mea la viata, vindecarea mea. si desi toata viata am crezut in Dumnezeu si l-am simtit in foarte multe momente din viata aproape, nu am avut niciodata o perceptie mai clara a ceea ce inseamna spiritul si adevarata simtire a lui. Despre afectiunea care mi-a marcat existenta, primele amintiri provin din copilarie – adolescenta. Aveam stari de sufocare, inexplicabile. La 15 ani am ajuns prima oara la Institutul „C.I.Parhon” si mi s-a pus diagnosticul de hipotiroidism cu gusa polinodulara, si mi s-a prescris tratament cu Tiroida, mai apoi cu Tiroton. Cu medicamente si controale medicale periodice, boala a fost tinuta in limite normale dupa spusele medicilor. Dar dupa varsta de 34 – 35 de ani, starile fizice generale proaste au inceput sa se manifeste tot mai des, au aparut si palpitatii, insomnii, adormeam doar daca luam Distonocalm si in timp doza a crescut la 2 – 3 pastile. Dupa 36 de ani au inceput sa apara dureri atroce la sani (credeti-ma, este ingrozitor sa nu te poti atinge, ca orice miscare a mainilor sa-ti scoata tipete de durere, sau ca simpla operatiune de imbracare – dezbracare sa fie o povara). in octombrie 1997 examenul clinic a relevat existenta a multiple formatiuni chistice cu dimensiuni de 2 – 8 mm, care in anumite momente imi dadeau senzatie de jena si in axile. Sanii imi erau ca niste saculeti umpluti cu pietricele si aveam senzatia ca se vor sparge la orice atingere. Diagnosticul stabilit a fost de mastoza chistica si cervicita. Se stie ca proasta functionare a glandei tiroide afecteaza si alte organe: cele genitale, rinichii, ficatul si inima. Mi s-au prescris medicamente pe baza de hormoni pentru sani, precum si tratament medicamentos pentru spasmofilie si intarirea muschiului inimii. Dupa primele 3 luni de medicatie am mers la control si de data aceasta analizele indicau faptul ca am facut hepatita, intrucat medicamentele hormonale se eliminau prin ficat. S-a mai adaugat in consecinta alta pastila pentru refacerea celulei hepatice. Nici rinichii nu aratau mai bine, asa ca tratamentul era complex si luam un pumn de medicamente. Asta nu inseamna ca starea mea se imbunatatea. Durerile dispareau doar in cele 10 zile pe luna in care luam medicamente hormonale, in rest, aceeasi stare. Toate acestea, precum si suferinta sufleteasca produsa de disparitia mamei mele ma faceau sa simt ca sunt cu un picior in groapa. si desi sunt o persoana cu o structura psihica puternica, vesela si guraliva in general, am si perioade de fragilitate in care plang foarte mult. Se aduna suferintele unele peste altele si la un moment dat rabufnesc. Atunci m-a ajutat foarte mult faptul ca radeam, dar aceste momente incepusera sa fie din ce in ce mai rare si raul ma coplesea. Medical, nu mi s-a pus diagnosticul de cancer la san sau de col uterin, pentru ca nu am facut punctie biopsica, dar mai tarziu aveam sa aflu ca acesta era diagnosticul, dar intr-o faza incipienta.
V-am spus mai inainte ca am ajuns la Fetesti in urma unei programari dupa ce citisem in revista Formula AS un interviu cu domnul Petre Anca. La vremea aceea dumnealui de-abia iesise la pensie, iar Fundatia de la Valenii de Munte nu exista. Ca si la spital, si la Fetesti „autorul” programarilor era sotul meu, Dan. El stia mai multe intamplari despre Valeriu Popa, era fascinat de personalitatea acestuia si de tot ce tine de manifestarile paranormale. Eu eram doar un „participant” la acele intalniri, nu eu am ales la ce medici si terapeuti sa mergem, dar decizia pentru a incepe tratamentul naturist stabilit de Petre Anca mi-a apartinut in totalitate. Subliniez acest lucru pentru ca este foarte important ca decizia sa apartina celui in cauza, nu rudelor sau prietenilor, pentru ca lupta este a fiecaruia si, daca nu exista o implicare cu si din toata fiinta, rezultatele nu sunt cele asteptate si de multe ori apare abandonul. Cand am ajuns prima oara la Fetesti, domnul Petre Anca mi-a „scanat cipul” si mi-a atras atentia asupra starii pesimiste. Mi-a stabilit foarte corect toate afectiunile despre care eu stiam, mi-a spus ca am hipotiroidism (aceasta este caracterizata de obezitate, dar eu nu am fost niciodata grasa), lucru pe care majoritatea medicilor din spitalul „C.I.Parhon” il contestau si ma stresau cu intrebarile legate de greutatea corporala. Am banuit tot timpul gravitatea bolii dar nu am avut o certitudine in acest sens. Domnul Petre Anca nu iti spune daca vede ca nu esti pregatit sa afli adevarul. in schimb Dan a stiut de la inceput, iar atunci cand am aflat si eu i-am inteles indarjirea cu care m-a sustinut si mi-am dat seama ca atunci nu as fi rezistat sa aflu „marea veste”. si asa, doar ca banuiam si eram daramata; eu am avut de luptat foarte mult cu psihicul meu, cu mine insami, pentru a capata forta interioara de care aveam nevoie. Ajutata de domnul Petre Anca, am reusit sa-mi depasesc limitele de la inceput, sa invat sa las suferinta sa treaca si sa nu ma afecteze interior, ca ea – suferinta – face parte din viata si ca este un mod de a iesi mai puternici din lupta cu ea. Au trecut cativa ani pana cand sa inteleg ca nimic nu trebuie sa ne darame, ca nu trebuie sa privim niciodata inapoi, ca tot ce conteaza este clipa prezenta traita la intensitate maxima pentru ca nu stii niciodata daca urmatoarea va mai fi. Am inceput regimul pe 31 mai 1999 si acesta a devenit un mod de viata, un mod de gandire si alimentatie (nu intamplator Fundatia de la Valenii de Munte se cheama „Sanatate prin gandire si alimentatie”, in memoriam „Valeriu Popa”). Am inceput cu 14 zile de post total, apoi 7 zile de prerevenire si 45 de zile un regim BG 3 bazat in principal pe ceaiuri, salata de cruditati cu grau incoltit, masaje, comprese, meloterapie si cel mai important – 5-6 km de miscare in aer liber, zilnic. Nu pot sa spun ca a fost usor, nimic nu este usor. Dar, asa cum imi reamintea de curand domnul Petre Anca, am avut norocul sa fiu printre putinii pacienti care ajung la timp si care au tot sprijinul familiei – sotul si copilul. si nu doar sprijinul, ci tot ajutorul - mai mult de atat nu se putea. Dar au fost si persoane care s-au impotrivit cu inversunare spunand ca este o prostie, ca ma omor cu zile (sora cea mica a mamei mele, care este farmacista si fiica ei, care este medic), iar sora mea, desi nici acum nu este de acord cu astfel de tratamente, mi-a respectat decizia luata si nu a spus nimic. O vad si o simt ca, atunci cand sunt in post, parca se manifesta la ea o suferinta fizica, iar glasul ii este gatuit de grija. Sotul meu, Dan a fost alaturi de mine din prima clipa si de la prima inghititura de apa. El imi pregatea ceaiurile pentru clisme si spalaturi, el m-a dus de mana in toate plimbarile, a masurat cu masina distanta in km pe care apoi ii faceam pe jos. Am suportat destul de greu posturile, in special primul. Slabeam in fiecare zi 1 kg, am avut probleme pentru ca la putin timp (din a cincea zi) nu am mai putut sa beau apa suficienta, dar nu am stat nici o zi acasa, am fost tot timpul in activitate. in primele 3-4 zile din regimul de prerevenire ce urmeaza dupa post, ajunsesem totusi la limita de rezistenta (subliniez, pentru ca nu am consumat cantitatea minima de 3 litri de lichide pe zi), beam apa cu paiul, beam 1/2 pahar si vomitam 1-2 pahare, aveam privirea pierduta, schimbata, eram pamantie. Toti cei din jur se speriasera, doar el, Dan, care a stiut de la inceput gravitatea bolii nu a cedat si nu a lasat nici o clipa ca eu sa vad ce este in sufletul lui; pentru mine el a fost motorul care a tras mereu. imi amintesc din acea perioada de inceput ca imi era teama sa nu racesc, pentru ca inainte eu aveam mari probleme cu amigdalele si luam multe antibiotice. Pentru mine interdictia privind medicamentele a fost litera de lege si nu stiam ce pot face in situatia in care raceam. imi era teama ca o eventuala infectie in gat nu ar fi cedat si atunci, daca luam antibiotice, ratam tratamentul naturist inceput, stiam ca abandonul insemna o revenire in forta a bolii. Nu m-am gandit nici o clipa ca as putea sa abandonez, ma temeam doar de situatiile fortuite care m-ar fi dus la abandon. Dar racelile au venit si au trecut la fel cum au venit, exista o multime de alte leacuri, incat nu trebuie sa ne facem griji - si apoi, intr-un astfel de regim racesti doar daca faci imprudente. in drumul meu am mai avut si alte exemple de oameni care au pornit pe aceeasi cale - pe Ionut Don, un alt pacient, care mai apoi avea sa devina unul din atatia prieteni, prietenul meu de suflet cu care discut orice. Ce pot sa mai spun despre primul regim este ca apoi, in BG-ul care a urmat, m-am simtit ca un fluturas plin de energie. Desi hrana mea se compunea dintr-o salata de cruditati cu grau incoltit (foarte bine masurata de Dan - ma rugam de el sa puna lingurile mai pline), iar seara un compot din coaja de mar pe care trebuia sa-l pregatesc in cantitate dubla si pentru fetita mea. Totusi, atunci am fost in cea mai buna forma fizica si psihica. Aveam nevoie de foarte putine ore de somn, eram foarte activa si faceam munci care ma solicitau destul de mult, dar fara sa resimt efortul. Am crezut orbeste de la inceput ca ma voi vindeca si altceva nu a mai contat. Am avut probleme legate doar de dificultatea regimului, dar niciodata de eficienta si finalitatea lui. Acum, zilnic, ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat si a stat alaturi de sufletul meu (de fapt, El nu m-a parasit niciodata, eu nu l-am perceput intotdeauna), ce odata era pustiit, iar de cate ori am ocazia, lui Petre Anca, nu doar pentru ca prin el am reusit sa ma vindec (eu ma consider acum un om perfect sanatos), ci si pentru ca prin el am deschis ochii si l-am cunoscut si regasit si altfel pe Dumnezeu. Pentru ca viata mea s-a schimbat radical, din toate punctele de vedere si sub toate planurile. si nu doar a mea, ci si a familiei mele. La doi ani dupa mine, Dan a renuntat definitiv la carne, iar Anamaria, care niciodata nu a mancat cu placere carne, ni s-a alaturat. Va spuneam mai devreme ca nu mi-a fost usor si recunosc ca am mai facut si greseli, care si-au spus cuvantul mai tarziu, in sensul ca nu am facut intotdeauna toate procedurile stabilite, iar uneori am consumat alimente interzise in acea perioada (lactate in principal). De regula, atunci cand incepi sa te simti bine, ignori unele interdictii si crezi ca este suficient sa faci doar anumite lucruri care sunt mai comode. Necazul pentru mine este ca sunt constienta de fiecare dintre erorile sau omisiunile pe care le fac, dar cu greu rezist tentatiei sau comoditatii. Aceasta este o dovada ca nu am suficienta vointa, pentru ca nu cred ca a fost vreun regim pe care sa-l respect in totalitate. O intamplare nostima s-a petrecut in primul BG, cand, vara fiind, Dan manca, mi se parea mie, cantitati imense de pepene verde, iar eu trebuia sa mananc doar grau incoltit. M-am rugat de el sa-mi dea si mie o bucatica si, cu chiu cu vai mi-a dat 1 cm de felie de pepene. Peste putin timp, cand l-am sunat pe domnul Anca, mi-a zis ca am gresit ca i-am pus la dosar fotografia, pentru ca a vazut ca am gresit si ca am mancat pepene verde, desi nu aveam in regim. Apoi, legat de proceduri, nefiind obisnuita cu clismele de exemplu, mi se parea foarte greu (acum a devenit o necesitate, aproape ca o dependenta si fac intre doua si cinci pe zi, depinde de program) si plangeam si ma intrebam “de ce eu?!”, “cu ce am gresit, Doamne ? si unde?”. Acest zbucium nu ma ajuta deloc, la fel ca si consumul mare psihic legat de serviciu (aceasta a fost lupta mea cea mai grea pentru ca implicarea mea era prea personala si puneam totul la suflet). Domnul Petre Anca mi-a spus la sfarsitul unui post ca daca nu voi avea o alta atitudine fata de problemele de la serviciu si fata de toate celelalte pe care le lasam sa ma afecteze, imi biciuiesc organismul prin post degeaba - efectul este zero. Problema este ca si eu simteam ca asa stau lucrurile, dar nu aveam atunci, si uneori nici acum, puterea de a le separa si de a nu le aduce in interiorul meu. Trebuie sa participi cu toata fiinta si cu toata forta la acest regim. Acest lucru nu trebuie sa ne sperie, intrucat este vorba despre fiinta noastra si daca un singur om a reusit sa realizeze ceva, atunci oricine altcineva poate, daca isi doreste suficient. in timp, tot bunul Dumnezeu, la fel ca si domnul Anca, prin discutii indelungate, m-a facut sa-mi dau seama ca zbuciumul acela interior era fara sens si ca erau intrebari prostesti. Ce importanta avea acel “de ce eu?!”, era o dovada de egoism..., ar fi trebuit sa fie altcineva in locul meu?! si cu ce eram eu mai buna decat acel altcineva care as fi vrut sa preia boala de la mine? Desi intotdeauna am incercat sa fac bine si sa fiu un simplu om, nu eram si nu sunt cu nimic diferita de ceilalti oameni, astfel incat sa am dreptul sa spun “de ce eu, Doamne?!”. Am continuat sa cred cu tarie in lupta mea, stiam ca este doar a mea si ca toata forta sta in mine. Se pare ca in parte am si reusit, daca am ajuns pana aici - pentru ca am avut si cateva momente de cumpana si cand salvatorul meu a fost ca de fiecare data aproape. Ultimul eveniment de genul acesta a fost in octombrie 2002, cand, in ultima zi din cura cu struguri pe la ora 15 am simtit un gol in stomac, ameteli, frisoane, stare de lesin. Am crezut ca este ceva trecator si ca atare am incercat sa ma tratez singura. Nu a fost suficient si nici corect, pentru ca in mai putin de o ora imi era foarte rau, iar cand Dan l-a sunat pe domnul Anca, acesta i-a spus ca trebuia sa sune mai devreme, dar mi-a spus sa beau ceai de chimen, sa pun prin alternanta comprese calde si reci pe talpi si comprese cu bitter suedez pe zona ombilicala. Efectul a fost miraculos, dupa nici o jumatate de ora parca nu avusesem nimic. Nu as vrea ca aceste intamplari sa va sperie, pentru ca fiecare pacient are trairile sale si depinde de modul in care fiecare abordeaza tratamentul, cu mai multa sau mai putina seriozitate, sa nu ne permitem sa facem noi corectii din mers regimului, crezand ca “gata, de acum imi este bine, stiu ce am de facut”. Mi s-a intamplat de foarte multe ori ca cei din jurul meu sa aprecieze hotararea mea, dar cand s-a pus problema ca ei sa treaca la un astfel de regim, sa spuna ca eu pot, dar ei nu. Nu am inteles niciodata acest raspuns al lor, pentru ca eu am spus mereu ca nu sunt un om cu foarte multa vointa, ca s-ar putea sa descopere ca ei sunt mult mai puternici, daca vor. Pe mine dorinta de a izbandi m-a calauzit, precum si faptul ca am redescoperit ca fiecare clipa din viata este asa de frumoasa, incat merita sa lupti pentru ea. La fel, am auzit oameni care spun ca nu pot renunta la carne, sau carora acest regim li se pare prea lung. Nu judec pe nimeni si nu vreau sa lamuresc pe nimeni despre ceva in care nu crede, dar cum poate un om sa spuna ca mai bine moare, decat sa renunte la carne, cafea sau tutun? intotdeauna cand iei o decizie, pui in balanta argumentele pro si contra - viata sau consumul unor anumite alimente. Au uitat oare ca obisnuinta este a doua natura, si ca exista atatea alimente pe care le putem consuma? Recunosc ca si eu aveam oarece reticente inainte in privinta ceaiurilor amare, a alimentelor fara sare, dar apoi am descoperit ca alimentele sunt la fel si fara sare, iar ceaiurile amare sunt cele mai placute. si cand ai langa tine un exemplu viu ca se poate trai fara hrana solida, ca medicina naturista a inregistrat succese acolo unde medicina alopata si-a declinat competenta, nu inteleg decizia celor care aleg CARNEA in defavoarea VIEtII, care abandoneaza totul fara lupta. Sau cei care spun ca este un regim prea lung. Oare medicina alopata ofera solutii salvatoare la minut?!. Nu, categoric nu, nici nu putem avea o astfel de pretentie. Prin nici o metoda nu exista rezolvare rapida pentru ca nici boala nu apare intr-o zi, ea se acumuleaza in ani, in functie de modul nostru de gandire si de alimentatie. in tratamentul naturist inceputul este mai greu pentru ca are loc dezintoxicarea organismului, se schimba foarte multe in modul nostru de viata, tot ce ai stiut si toate cele in care ai crezut inainte capata acum alte valente si esti un pic bulversat.
Cand ai cancer si spui cuiva, indiferent cum ai face-o, sfarseste prin a-i fi mila... Un om bolnav, indiferent de gravitatea bolii, pentru a putea lupta are nevoie in primul rand de toata forta lui interioara. Atitudinea de mila a celor din jur nu il ajuta, din contra, el trebuie sa-si canalizeze din energie pentru a inlatura influenta acestei stari negative. Prin compasiunea lor, oamenii te fac sa te simti pierdut, ti s-a pus eticheta “bolnav”, ei te elimina inainte ca viata sa o faca.
Pe mine, majoritatea oamenilor nu ma cred cand le spun ce boala am. Ei vad doar ca fizic sunt bine, vad doar exteriorul. Probabil, ca sa fii bolnav grav trebuie sa stai la pat. “Cum sa ai o asa boala, ca uite, esti mai vioaie decat mine!”. De aceea, de obicei, nu spun. Ce vreau eu sa spun aici, este ca suferinta fizica trebuie sa-ti innobileze sufletul. Daca nu vezi si nu simti ca trebuie sa te schimbi, sa devii mai bun, ca lumea, viata, inseamna altceva decat ce a fost inainte de boala, atunci nu ai invatat nimic din aceasta experienta. Din aceasta sufetrebuie sa invatam adevaratul sens al vietii. Pentru ca nu ti-l spune nimeni. Toata suferinta, decizia si lupta iti apartin; ceilalti te pot sustine, dar victoria este numai si numai a ta. in timp, am realizat ca pentru mine boala si suferinta au fost un lucru benefic, pana la intalnirea cu Petre Anca, eram unul dintre “adormitii” care se complac in situatia in care sunt. Acum, imi dau seama ce frumoasa este viata, ce bine este sa topai pentru ca este o zi frumoasa de primavara (mie primavara imi da o stare de permanenta euforie si merg cu Dan de mana si topai pe langa el ca un copilas), ce frumos este un rasarit de soare si o noua zi, ce minunat este sa-ti vezi partenerul alaturi, ce dulci si duioase sunt vorbele copilului tau, ce luminoasa este o floare care-si desface petalele in soare, iar soarele, soarele este intotdeauna incantator si datator de iubire tuturor, ce frumos este cerul plin de stele, sau catelusa mea care plange si vrea sa-mi fie alaturi atunci cand sunt trista. Am inteles ca moartea face parte din viata si ca nu trebuie sa ne fie frica de ea. Cand o accepti, frica de ea dispare, ca orice alta frica. imi doresc, si am discutat mult cu Anamaria, fiica mea, ca atunci cand voi pleca eu, sa nu sufere si sa stie ca-i voi fi intotdeauna alaturi. Daca simti asta, atunci asa este. Cand a plecat mama mea, am crezut ca am pierdut-o, dar nu este asa. Ea traieste inca in sufletul meu si, desi nimic din ce a fost nu va mai fi la fel, iar locul ei nu il va lua nimeni, eu cred cu tarie ca mama mea vegheaza asupra noastra, este unul din ingerii mei pazitori. in primul an am visat-o noapte de noapte, era destul de apasator, dar in timp s-a transformat intr-un gand care este mereu prezent. Daca stii sa traiesti, vei sti sa si mori. Important este ca, atat cat traiesti, sa nu iti fie niciodata rusine de faptele si gandurile tale, sa traiesti cu intensitate maxima fiecare clipa, ce a fost sa nu regreti, iar ce va veni sa nu planuiesti. Dumnezeu are grija sa primim atat cat ne trebuie si cat meritam. Mai mult s-ar putea sa nu putem duce. De cateva zile am incheiat o perioada de 21 zile de hrana lichida, nu il pot numi post pentru ca 14 zile am baut apa si ceaiuri, iar ultimele 7 zile am baut suc de mar, morcov si sfecla rosie diluate cu apa (1/3 in primele patru zile si 1/1 in urmatoarele). in general, totul a decurs bine, am avut si cateva zile mai proaste, si nu atat datorita starii fizice, pentru ca dupa atatia ani organismul s-a obisnuit, cat mai ales starii psihice. in post starile negative se amplifica, de aceea de fiecare data incerc sa nu emit si nici sa nu fiu afectata de gandurile negative ale altor persoane. in 21 de zile am slabit doar 5 kg (in primele trei zile cate 1 kg pe zi, urmatoarele 6 zile nu am dat jos nici un gram, am mai dat cate 1/2 kg in urmatoarele 4 zile, apoi iarasi nici un gram); acest lucru arata ca organismul isi regleaza singur ritmul sau. Dar in penultimele doua zile am avut o cadere, am plans tot timpul. Am asteptat ca cei din jurul meu sa ma sustina iarasi, dar de data aceasta nu a fost asa. Fiecare avea problemele sale si m-am gandit ca poate este un mod egoist de a capta tot timpul atentia. Ce am constatat eu acum pe propria piele a fost ca singura am reusit sa depasesc acel moment mai dificil si a fost cu atat mai bine ca nu am transferat asupra altei persoane necazurile mele. Am iesit mai puternica din toata aceasta experienta si probabil ca de aceea in perioada urmatoare am capatat un optimism cum rar mi s-a intamplat. si aceasta, in conditiile in care la serviciu au inceput sa apara probleme destul de serioase, mi se desfiinteaza postul; uneori ma minunez singura de atitudinile mele de acum - inainte nu mi-ar fi iesit aceasta problema din cap nici o clipa, s-ar fi transformat intr-o obsesie, acum am zis “ce o fi, o fi, cum vrea Dumnezeu” si mi-am pastrat buna dispozitie (ma refer la starea interioara, nu la ce se vede la exterior, masca). si poate ca eu sunt totusi o persoana foarte norocoasa, pentru ca mi-au fost alaturi foarte multi oameni, pe care eu realmente i-am simtit aproape, grija lor mi-a incalzit sufletul si m-a ajutat sa-mi fie mai usor. Ca mi-a fost greu sta dovada grija lor si povestile lor de dupa. M-a ajutat in primul rand, domnul Petre Anca, care m-a sustinut tot timpul, apoi familia, colegii de serviciu carora le multumesc in mod deosebit. Ce frumos ar fi daca ne-am purta cu atata grija si consideratie cu toti oamenii, in toate momentele si in toate situatiile. Eu, pana la urma cred ca Dumnezeu ma rasfata si ca boala a fost un semnal de alarma pentru a nu o lua pe un drum gresit. Important este sa ne trezim si sa ne alegem calea pe care sa mergem pana la capat. Este drumul nostru si trebuie sa ni-l asumam cu toata puterea noastra si cu toata responsabilitatea de care suntem in stare. Tot gandul nostru curat, frumos si plin de iubire pentru tot ce suntem si ce ne inconjoara - asta trebuie sa fie ratiunea noastra de a trai. Pentru ca, asa cum imi place mie sa spun, Dumnezeu are intotdeauna grija.
Cand privesc in urma, evenimentele din viata mea se impart in “inainte” si “dupa” intalnirea cu Petre Anca. Fiecare dintre noi are momente care i-au marcat existenta intr-un fel sau altul. Pentru mine acele vorbe “de ce nu mai vrei sa traiesti?!” au avut rolul de a ma trezi. si din acel moment, chiar daca am avut greutati, in unele cazuri mai mari decat inainte, important este ca acum stiu ca trebuie sa actionez in alt mod. si dintre atatea mii de pacienti, domnul Petre Anca a ales sa-i fie alaturi cativa, printre care si eu, Dan si chiar Anamaria - „Licurici”, cum ii spune Petrica. Suntem un grup de prieteni imprastiati in toata tara, care formam un club, „Nemuritorii”, si care avem acest privilegiu de a-i fi aproape terapeutului nostru. Eu asa cred, ca este un privilegiu, pentru ca stiu ca sunt multi care doresc sa fie in locul nostru. Sa ai posibilitatea sa stai langa acest OM, care zilnic, prin daruirea sa fata de oameni este un exemplu de cum ar trebui sa fim cu totii, sa poti invata de la el, din cunostintele sale – cine nu si-ar dori acest lucru… Nu stiu cat reusim noi, cei din grup sa il ajutam; ceva tot am reusit, sa fim prieteni. Acesta nu este un lucru simplu, mai ales ca suntem la distante considerabile si ca fiecare are serviciu, mai usor sau mai greu, timpul petrecut impreuna este foarte important totusi. Cu ei, cu prietenii nostri, redescopar frumusetea sufletului omenesc si prietenia adevarata. Nu ai nevoie de iesiri spectaculoase sau de mancaruri copioase ca sa fii fericit. Atat de putin ne poate face mai buni si mai fericiti. Tot cu ei, si in mod special cu domnul Petre Anca, am aflat ca varsta chiar nu conteaza, ca doar ceea ce simti tu si vrei tu este important, ca niciodata sa nu spui ca nu poti face ceva. Depinde cum abordezi problema. Cu ei, la 41 de ani am reinceput sa merg pe bicicleta si am facut trasee montane cum nu m-as fi gandit niciodata (chiar fiind in post total), la 42 de ani am pus prima oara schiurile in picioare si dupa foarte putine iesiri la schi, am coborat pe partia Postavarul din Poiana Brasov. Mai trebuie sa invat sa inot, dar probabil ca mai este timp si pentru asta si am facut aproape orice.
Inca mai am in mine destule „frici”, inca am destule prejudecati, dar domnul Petre Anca ne spune tot timpul ca de noi depinde sa fim cu adevarat liberi. Pentru toate cate mi s-au intamplat „dupa”, si doar o zi daca mi-ar mai fi dat sa traiesc, consider ca de fapt boala mi-a salvat sufletul, ca nu am ratat intalnirea cu viata si ca sunt o norocoasa. si asa poate deveni oricare dintre noi, pentru ca vedeti, schimbarea am facut-o eu. Domnul Petre Anca m-a ajutat, si el face acest lucru pentru oricine are incredere in el si ii solicita ajutorul. Iar noi, cei ce ii suntem alaturi ar trebui sa il sustinem neconditionat.
Georgeta Decembrie 2004
Adresa: Strada N. Balcescu nr. 76 A, Valenii de Munte, judetul Prahova Cod 106400
Telefon / Fax: 0244/283279
Mobil: 0722724012
E-mail: contact@sanatate-naturista.ro
Georgeta Pirea, nascuta la data de 27 iunie 1960 in Alexandria. Economista, diagnosticata cu: Mastoza chistica, hipotiroidism cu gusa polinodulara
Evenimentele din viata mea se impart astfel: "inainte" si "dupa" intalnirea cu Petre Anca.
Numele meu este Georgeta Pirea si aceasta este povestea mea, povestea vietii mele cum imi place mie sa spun. imi doresc ca aceasta sa fie un semn de recunostinta adus celui care mi-a redat viata si speranta, domnului Petre Anca, precum si tuturor celor care prin grija si afectiunea lor mi-au fost alaturi.
Am 44 de ani si cineva mai tanar cu 10 ani mi-a spus de curand “la varsta dumneavoastra, doamna!...” La varsta mea, desi lupt cu o boala grea, ma simt un om fericit, cu sufletul plin de iubire si lumina. Simt ca pot primi si darui iubire in acelasi timp. Acest lucru vi-l spune un om care acum 6 ani si doua luni a ajuns disperat si blazat la domnul Petre Anca, impins de la spate de sot, catre un alt terapeut. Un terapeut despre care stiam doar ca este continuatorul lui Valeriu Popa – o somitate in materie de tratamente alternative din Romania. Am ajuns la Fetesti pe 15.10.1998, la ora 10,00 si despre domnul Petre Anca aflasem dintr-un articol publicat cu putin timp inainte in revista Formula AS. Primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost “de ce nu mai vrei sa traiesti ?!”. Cu un an in urma, eu “pierdusem” (asa credeam atunci) cea mai draga fiinta, pe cea care mi-a dat viata, pe mama mea, in urma unui atac cerebral major, iar suferinta sufleteasca mi-a agravat foarte mult starea de sanatate.
Cand am ajuns la domnul Petre Anca, in subconstientul meu cred ca realizam ca legatura cu lumea terestra se rupea, desi imi doream sa traiesc pentru copilul meu, ma durea sufletul la gandul ca va suferi si va ramane singur. Dar nimic din ce ma inconjura, nu ma mai atragea, nu-mi placea nimic, nu vedeam nimic. Eram un robot caruia i se inchideau ochii, in stare de lancezeala. Sufletul meu incepuse sa moara. Din acea perioada nici nu am amintiri foarte clare, nici despre mine, nici despre copil, totul este invaluit intr-o ceata densa. intalnirea de la Fetesti cu domnul Petre Anca (in paranteza fie spus, este un om remarcabil pe care nu-l mai poti uita – iar cei care l-au vazut inteleg foarte bine ce vreau sa spun), a trezit “ceva” in mine, dar nu suficient. Regimul recomandat mi s-a parut foarte dur si dificil de urmat. imi spuneam ca eu am serviciu, faceam si munca de teren atunci, si ca nu pot face asa ceva. Nu am stat sa analizez daca este bine sau nu, ce alternative am si ce pot face. Ma ingrozea gandul ca viata mea va fi programata pe ore iar eu ma voi pierde, nu ma voi mai regasi in ea. Cand am ajuns acasa am spus nu, am plans – ca de obicei – si am continuat periplul pe la medici si terapeuti. De atunci si pana la urmatoarea intalnire au trecut exact 7 luni (asa cum spune domnul Petre Anca nimic nu este intamplator in viata) - pe 15 mai 1999, la Cernica se comemorau doi ani de la plecarea lui Valeriu Popa. Acolo, pierduti in multime, asteptam sa apara Petre Anca: imi amintesc ca l-am vazut si ca din multime i-a sarit in brate doamna Doina Pantazie (aveam sa o cunoastem apoi la prezentare), care l-a imbratisat ca o mama si in acel moment mi-am dorit sa-i pot fi si eu aproape. A trecut apoi prin apropierea noastra, si din acea mare de oameni, ne-a recunoscut pe mine si pe sotul meu, mi-a luat mana si mi-a spus doar “ce mai astepti?!”. Acesta a fost momentul hotarator in care viata mea a renascut, decizia a fost luata.
La urmatoarea intalnire, peste doua saptamani, in parcul National, la Teatrul de Vara, acolo unde Valeriu Popa obisnuia sa dea consultatii, eram in a sasea zi de post total, convinsa ca pot orice si ca pentru mine aceasta este singura cale de urmat. De atunci, in fiecare an, din 21 martie si 21 septembrie, la echinoctiu, la dorinta mea fac cate 14 zile de post total, iar acum in ultimul an am incercat sa maresc perioada la 21 de zile. si cu ajutorul lui Petre Anca am reusit.
Asa a inceput trezirea mea la viata, vindecarea mea. si desi toata viata am crezut in Dumnezeu si l-am simtit in foarte multe momente din viata aproape, nu am avut niciodata o perceptie mai clara a ceea ce inseamna spiritul si adevarata simtire a lui. Despre afectiunea care mi-a marcat existenta, primele amintiri provin din copilarie – adolescenta. Aveam stari de sufocare, inexplicabile. La 15 ani am ajuns prima oara la Institutul „C.I.Parhon” si mi s-a pus diagnosticul de hipotiroidism cu gusa polinodulara, si mi s-a prescris tratament cu Tiroida, mai apoi cu Tiroton. Cu medicamente si controale medicale periodice, boala a fost tinuta in limite normale dupa spusele medicilor. Dar dupa varsta de 34 – 35 de ani, starile fizice generale proaste au inceput sa se manifeste tot mai des, au aparut si palpitatii, insomnii, adormeam doar daca luam Distonocalm si in timp doza a crescut la 2 – 3 pastile. Dupa 36 de ani au inceput sa apara dureri atroce la sani (credeti-ma, este ingrozitor sa nu te poti atinge, ca orice miscare a mainilor sa-ti scoata tipete de durere, sau ca simpla operatiune de imbracare – dezbracare sa fie o povara). in octombrie 1997 examenul clinic a relevat existenta a multiple formatiuni chistice cu dimensiuni de 2 – 8 mm, care in anumite momente imi dadeau senzatie de jena si in axile. Sanii imi erau ca niste saculeti umpluti cu pietricele si aveam senzatia ca se vor sparge la orice atingere. Diagnosticul stabilit a fost de mastoza chistica si cervicita. Se stie ca proasta functionare a glandei tiroide afecteaza si alte organe: cele genitale, rinichii, ficatul si inima. Mi s-au prescris medicamente pe baza de hormoni pentru sani, precum si tratament medicamentos pentru spasmofilie si intarirea muschiului inimii. Dupa primele 3 luni de medicatie am mers la control si de data aceasta analizele indicau faptul ca am facut hepatita, intrucat medicamentele hormonale se eliminau prin ficat. S-a mai adaugat in consecinta alta pastila pentru refacerea celulei hepatice. Nici rinichii nu aratau mai bine, asa ca tratamentul era complex si luam un pumn de medicamente. Asta nu inseamna ca starea mea se imbunatatea. Durerile dispareau doar in cele 10 zile pe luna in care luam medicamente hormonale, in rest, aceeasi stare. Toate acestea, precum si suferinta sufleteasca produsa de disparitia mamei mele ma faceau sa simt ca sunt cu un picior in groapa. si desi sunt o persoana cu o structura psihica puternica, vesela si guraliva in general, am si perioade de fragilitate in care plang foarte mult. Se aduna suferintele unele peste altele si la un moment dat rabufnesc. Atunci m-a ajutat foarte mult faptul ca radeam, dar aceste momente incepusera sa fie din ce in ce mai rare si raul ma coplesea. Medical, nu mi s-a pus diagnosticul de cancer la san sau de col uterin, pentru ca nu am facut punctie biopsica, dar mai tarziu aveam sa aflu ca acesta era diagnosticul, dar intr-o faza incipienta.
V-am spus mai inainte ca am ajuns la Fetesti in urma unei programari dupa ce citisem in revista Formula AS un interviu cu domnul Petre Anca. La vremea aceea dumnealui de-abia iesise la pensie, iar Fundatia de la Valenii de Munte nu exista. Ca si la spital, si la Fetesti „autorul” programarilor era sotul meu, Dan. El stia mai multe intamplari despre Valeriu Popa, era fascinat de personalitatea acestuia si de tot ce tine de manifestarile paranormale. Eu eram doar un „participant” la acele intalniri, nu eu am ales la ce medici si terapeuti sa mergem, dar decizia pentru a incepe tratamentul naturist stabilit de Petre Anca mi-a apartinut in totalitate. Subliniez acest lucru pentru ca este foarte important ca decizia sa apartina celui in cauza, nu rudelor sau prietenilor, pentru ca lupta este a fiecaruia si, daca nu exista o implicare cu si din toata fiinta, rezultatele nu sunt cele asteptate si de multe ori apare abandonul. Cand am ajuns prima oara la Fetesti, domnul Petre Anca mi-a „scanat cipul” si mi-a atras atentia asupra starii pesimiste. Mi-a stabilit foarte corect toate afectiunile despre care eu stiam, mi-a spus ca am hipotiroidism (aceasta este caracterizata de obezitate, dar eu nu am fost niciodata grasa), lucru pe care majoritatea medicilor din spitalul „C.I.Parhon” il contestau si ma stresau cu intrebarile legate de greutatea corporala. Am banuit tot timpul gravitatea bolii dar nu am avut o certitudine in acest sens. Domnul Petre Anca nu iti spune daca vede ca nu esti pregatit sa afli adevarul. in schimb Dan a stiut de la inceput, iar atunci cand am aflat si eu i-am inteles indarjirea cu care m-a sustinut si mi-am dat seama ca atunci nu as fi rezistat sa aflu „marea veste”. si asa, doar ca banuiam si eram daramata; eu am avut de luptat foarte mult cu psihicul meu, cu mine insami, pentru a capata forta interioara de care aveam nevoie. Ajutata de domnul Petre Anca, am reusit sa-mi depasesc limitele de la inceput, sa invat sa las suferinta sa treaca si sa nu ma afecteze interior, ca ea – suferinta – face parte din viata si ca este un mod de a iesi mai puternici din lupta cu ea. Au trecut cativa ani pana cand sa inteleg ca nimic nu trebuie sa ne darame, ca nu trebuie sa privim niciodata inapoi, ca tot ce conteaza este clipa prezenta traita la intensitate maxima pentru ca nu stii niciodata daca urmatoarea va mai fi. Am inceput regimul pe 31 mai 1999 si acesta a devenit un mod de viata, un mod de gandire si alimentatie (nu intamplator Fundatia de la Valenii de Munte se cheama „Sanatate prin gandire si alimentatie”, in memoriam „Valeriu Popa”). Am inceput cu 14 zile de post total, apoi 7 zile de prerevenire si 45 de zile un regim BG 3 bazat in principal pe ceaiuri, salata de cruditati cu grau incoltit, masaje, comprese, meloterapie si cel mai important – 5-6 km de miscare in aer liber, zilnic. Nu pot sa spun ca a fost usor, nimic nu este usor. Dar, asa cum imi reamintea de curand domnul Petre Anca, am avut norocul sa fiu printre putinii pacienti care ajung la timp si care au tot sprijinul familiei – sotul si copilul. si nu doar sprijinul, ci tot ajutorul - mai mult de atat nu se putea. Dar au fost si persoane care s-au impotrivit cu inversunare spunand ca este o prostie, ca ma omor cu zile (sora cea mica a mamei mele, care este farmacista si fiica ei, care este medic), iar sora mea, desi nici acum nu este de acord cu astfel de tratamente, mi-a respectat decizia luata si nu a spus nimic. O vad si o simt ca, atunci cand sunt in post, parca se manifesta la ea o suferinta fizica, iar glasul ii este gatuit de grija. Sotul meu, Dan a fost alaturi de mine din prima clipa si de la prima inghititura de apa. El imi pregatea ceaiurile pentru clisme si spalaturi, el m-a dus de mana in toate plimbarile, a masurat cu masina distanta in km pe care apoi ii faceam pe jos. Am suportat destul de greu posturile, in special primul. Slabeam in fiecare zi 1 kg, am avut probleme pentru ca la putin timp (din a cincea zi) nu am mai putut sa beau apa suficienta, dar nu am stat nici o zi acasa, am fost tot timpul in activitate. in primele 3-4 zile din regimul de prerevenire ce urmeaza dupa post, ajunsesem totusi la limita de rezistenta (subliniez, pentru ca nu am consumat cantitatea minima de 3 litri de lichide pe zi), beam apa cu paiul, beam 1/2 pahar si vomitam 1-2 pahare, aveam privirea pierduta, schimbata, eram pamantie. Toti cei din jur se speriasera, doar el, Dan, care a stiut de la inceput gravitatea bolii nu a cedat si nu a lasat nici o clipa ca eu sa vad ce este in sufletul lui; pentru mine el a fost motorul care a tras mereu. imi amintesc din acea perioada de inceput ca imi era teama sa nu racesc, pentru ca inainte eu aveam mari probleme cu amigdalele si luam multe antibiotice. Pentru mine interdictia privind medicamentele a fost litera de lege si nu stiam ce pot face in situatia in care raceam. imi era teama ca o eventuala infectie in gat nu ar fi cedat si atunci, daca luam antibiotice, ratam tratamentul naturist inceput, stiam ca abandonul insemna o revenire in forta a bolii. Nu m-am gandit nici o clipa ca as putea sa abandonez, ma temeam doar de situatiile fortuite care m-ar fi dus la abandon. Dar racelile au venit si au trecut la fel cum au venit, exista o multime de alte leacuri, incat nu trebuie sa ne facem griji - si apoi, intr-un astfel de regim racesti doar daca faci imprudente. in drumul meu am mai avut si alte exemple de oameni care au pornit pe aceeasi cale - pe Ionut Don, un alt pacient, care mai apoi avea sa devina unul din atatia prieteni, prietenul meu de suflet cu care discut orice. Ce pot sa mai spun despre primul regim este ca apoi, in BG-ul care a urmat, m-am simtit ca un fluturas plin de energie. Desi hrana mea se compunea dintr-o salata de cruditati cu grau incoltit (foarte bine masurata de Dan - ma rugam de el sa puna lingurile mai pline), iar seara un compot din coaja de mar pe care trebuia sa-l pregatesc in cantitate dubla si pentru fetita mea. Totusi, atunci am fost in cea mai buna forma fizica si psihica. Aveam nevoie de foarte putine ore de somn, eram foarte activa si faceam munci care ma solicitau destul de mult, dar fara sa resimt efortul. Am crezut orbeste de la inceput ca ma voi vindeca si altceva nu a mai contat. Am avut probleme legate doar de dificultatea regimului, dar niciodata de eficienta si finalitatea lui. Acum, zilnic, ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat si a stat alaturi de sufletul meu (de fapt, El nu m-a parasit niciodata, eu nu l-am perceput intotdeauna), ce odata era pustiit, iar de cate ori am ocazia, lui Petre Anca, nu doar pentru ca prin el am reusit sa ma vindec (eu ma consider acum un om perfect sanatos), ci si pentru ca prin el am deschis ochii si l-am cunoscut si regasit si altfel pe Dumnezeu. Pentru ca viata mea s-a schimbat radical, din toate punctele de vedere si sub toate planurile. si nu doar a mea, ci si a familiei mele. La doi ani dupa mine, Dan a renuntat definitiv la carne, iar Anamaria, care niciodata nu a mancat cu placere carne, ni s-a alaturat. Va spuneam mai devreme ca nu mi-a fost usor si recunosc ca am mai facut si greseli, care si-au spus cuvantul mai tarziu, in sensul ca nu am facut intotdeauna toate procedurile stabilite, iar uneori am consumat alimente interzise in acea perioada (lactate in principal). De regula, atunci cand incepi sa te simti bine, ignori unele interdictii si crezi ca este suficient sa faci doar anumite lucruri care sunt mai comode. Necazul pentru mine este ca sunt constienta de fiecare dintre erorile sau omisiunile pe care le fac, dar cu greu rezist tentatiei sau comoditatii. Aceasta este o dovada ca nu am suficienta vointa, pentru ca nu cred ca a fost vreun regim pe care sa-l respect in totalitate. O intamplare nostima s-a petrecut in primul BG, cand, vara fiind, Dan manca, mi se parea mie, cantitati imense de pepene verde, iar eu trebuia sa mananc doar grau incoltit. M-am rugat de el sa-mi dea si mie o bucatica si, cu chiu cu vai mi-a dat 1 cm de felie de pepene. Peste putin timp, cand l-am sunat pe domnul Anca, mi-a zis ca am gresit ca i-am pus la dosar fotografia, pentru ca a vazut ca am gresit si ca am mancat pepene verde, desi nu aveam in regim. Apoi, legat de proceduri, nefiind obisnuita cu clismele de exemplu, mi se parea foarte greu (acum a devenit o necesitate, aproape ca o dependenta si fac intre doua si cinci pe zi, depinde de program) si plangeam si ma intrebam “de ce eu?!”, “cu ce am gresit, Doamne ? si unde?”. Acest zbucium nu ma ajuta deloc, la fel ca si consumul mare psihic legat de serviciu (aceasta a fost lupta mea cea mai grea pentru ca implicarea mea era prea personala si puneam totul la suflet). Domnul Petre Anca mi-a spus la sfarsitul unui post ca daca nu voi avea o alta atitudine fata de problemele de la serviciu si fata de toate celelalte pe care le lasam sa ma afecteze, imi biciuiesc organismul prin post degeaba - efectul este zero. Problema este ca si eu simteam ca asa stau lucrurile, dar nu aveam atunci, si uneori nici acum, puterea de a le separa si de a nu le aduce in interiorul meu. Trebuie sa participi cu toata fiinta si cu toata forta la acest regim. Acest lucru nu trebuie sa ne sperie, intrucat este vorba despre fiinta noastra si daca un singur om a reusit sa realizeze ceva, atunci oricine altcineva poate, daca isi doreste suficient. in timp, tot bunul Dumnezeu, la fel ca si domnul Anca, prin discutii indelungate, m-a facut sa-mi dau seama ca zbuciumul acela interior era fara sens si ca erau intrebari prostesti. Ce importanta avea acel “de ce eu?!”, era o dovada de egoism..., ar fi trebuit sa fie altcineva in locul meu?! si cu ce eram eu mai buna decat acel altcineva care as fi vrut sa preia boala de la mine? Desi intotdeauna am incercat sa fac bine si sa fiu un simplu om, nu eram si nu sunt cu nimic diferita de ceilalti oameni, astfel incat sa am dreptul sa spun “de ce eu, Doamne?!”. Am continuat sa cred cu tarie in lupta mea, stiam ca este doar a mea si ca toata forta sta in mine. Se pare ca in parte am si reusit, daca am ajuns pana aici - pentru ca am avut si cateva momente de cumpana si cand salvatorul meu a fost ca de fiecare data aproape. Ultimul eveniment de genul acesta a fost in octombrie 2002, cand, in ultima zi din cura cu struguri pe la ora 15 am simtit un gol in stomac, ameteli, frisoane, stare de lesin. Am crezut ca este ceva trecator si ca atare am incercat sa ma tratez singura. Nu a fost suficient si nici corect, pentru ca in mai putin de o ora imi era foarte rau, iar cand Dan l-a sunat pe domnul Anca, acesta i-a spus ca trebuia sa sune mai devreme, dar mi-a spus sa beau ceai de chimen, sa pun prin alternanta comprese calde si reci pe talpi si comprese cu bitter suedez pe zona ombilicala. Efectul a fost miraculos, dupa nici o jumatate de ora parca nu avusesem nimic. Nu as vrea ca aceste intamplari sa va sperie, pentru ca fiecare pacient are trairile sale si depinde de modul in care fiecare abordeaza tratamentul, cu mai multa sau mai putina seriozitate, sa nu ne permitem sa facem noi corectii din mers regimului, crezand ca “gata, de acum imi este bine, stiu ce am de facut”. Mi s-a intamplat de foarte multe ori ca cei din jurul meu sa aprecieze hotararea mea, dar cand s-a pus problema ca ei sa treaca la un astfel de regim, sa spuna ca eu pot, dar ei nu. Nu am inteles niciodata acest raspuns al lor, pentru ca eu am spus mereu ca nu sunt un om cu foarte multa vointa, ca s-ar putea sa descopere ca ei sunt mult mai puternici, daca vor. Pe mine dorinta de a izbandi m-a calauzit, precum si faptul ca am redescoperit ca fiecare clipa din viata este asa de frumoasa, incat merita sa lupti pentru ea. La fel, am auzit oameni care spun ca nu pot renunta la carne, sau carora acest regim li se pare prea lung. Nu judec pe nimeni si nu vreau sa lamuresc pe nimeni despre ceva in care nu crede, dar cum poate un om sa spuna ca mai bine moare, decat sa renunte la carne, cafea sau tutun? intotdeauna cand iei o decizie, pui in balanta argumentele pro si contra - viata sau consumul unor anumite alimente. Au uitat oare ca obisnuinta este a doua natura, si ca exista atatea alimente pe care le putem consuma? Recunosc ca si eu aveam oarece reticente inainte in privinta ceaiurilor amare, a alimentelor fara sare, dar apoi am descoperit ca alimentele sunt la fel si fara sare, iar ceaiurile amare sunt cele mai placute. si cand ai langa tine un exemplu viu ca se poate trai fara hrana solida, ca medicina naturista a inregistrat succese acolo unde medicina alopata si-a declinat competenta, nu inteleg decizia celor care aleg CARNEA in defavoarea VIEtII, care abandoneaza totul fara lupta. Sau cei care spun ca este un regim prea lung. Oare medicina alopata ofera solutii salvatoare la minut?!. Nu, categoric nu, nici nu putem avea o astfel de pretentie. Prin nici o metoda nu exista rezolvare rapida pentru ca nici boala nu apare intr-o zi, ea se acumuleaza in ani, in functie de modul nostru de gandire si de alimentatie. in tratamentul naturist inceputul este mai greu pentru ca are loc dezintoxicarea organismului, se schimba foarte multe in modul nostru de viata, tot ce ai stiut si toate cele in care ai crezut inainte capata acum alte valente si esti un pic bulversat.
Cand ai cancer si spui cuiva, indiferent cum ai face-o, sfarseste prin a-i fi mila... Un om bolnav, indiferent de gravitatea bolii, pentru a putea lupta are nevoie in primul rand de toata forta lui interioara. Atitudinea de mila a celor din jur nu il ajuta, din contra, el trebuie sa-si canalizeze din energie pentru a inlatura influenta acestei stari negative. Prin compasiunea lor, oamenii te fac sa te simti pierdut, ti s-a pus eticheta “bolnav”, ei te elimina inainte ca viata sa o faca.
Pe mine, majoritatea oamenilor nu ma cred cand le spun ce boala am. Ei vad doar ca fizic sunt bine, vad doar exteriorul. Probabil, ca sa fii bolnav grav trebuie sa stai la pat. “Cum sa ai o asa boala, ca uite, esti mai vioaie decat mine!”. De aceea, de obicei, nu spun. Ce vreau eu sa spun aici, este ca suferinta fizica trebuie sa-ti innobileze sufletul. Daca nu vezi si nu simti ca trebuie sa te schimbi, sa devii mai bun, ca lumea, viata, inseamna altceva decat ce a fost inainte de boala, atunci nu ai invatat nimic din aceasta experienta. Din aceasta sufetrebuie sa invatam adevaratul sens al vietii. Pentru ca nu ti-l spune nimeni. Toata suferinta, decizia si lupta iti apartin; ceilalti te pot sustine, dar victoria este numai si numai a ta. in timp, am realizat ca pentru mine boala si suferinta au fost un lucru benefic, pana la intalnirea cu Petre Anca, eram unul dintre “adormitii” care se complac in situatia in care sunt. Acum, imi dau seama ce frumoasa este viata, ce bine este sa topai pentru ca este o zi frumoasa de primavara (mie primavara imi da o stare de permanenta euforie si merg cu Dan de mana si topai pe langa el ca un copilas), ce frumos este un rasarit de soare si o noua zi, ce minunat este sa-ti vezi partenerul alaturi, ce dulci si duioase sunt vorbele copilului tau, ce luminoasa este o floare care-si desface petalele in soare, iar soarele, soarele este intotdeauna incantator si datator de iubire tuturor, ce frumos este cerul plin de stele, sau catelusa mea care plange si vrea sa-mi fie alaturi atunci cand sunt trista. Am inteles ca moartea face parte din viata si ca nu trebuie sa ne fie frica de ea. Cand o accepti, frica de ea dispare, ca orice alta frica. imi doresc, si am discutat mult cu Anamaria, fiica mea, ca atunci cand voi pleca eu, sa nu sufere si sa stie ca-i voi fi intotdeauna alaturi. Daca simti asta, atunci asa este. Cand a plecat mama mea, am crezut ca am pierdut-o, dar nu este asa. Ea traieste inca in sufletul meu si, desi nimic din ce a fost nu va mai fi la fel, iar locul ei nu il va lua nimeni, eu cred cu tarie ca mama mea vegheaza asupra noastra, este unul din ingerii mei pazitori. in primul an am visat-o noapte de noapte, era destul de apasator, dar in timp s-a transformat intr-un gand care este mereu prezent. Daca stii sa traiesti, vei sti sa si mori. Important este ca, atat cat traiesti, sa nu iti fie niciodata rusine de faptele si gandurile tale, sa traiesti cu intensitate maxima fiecare clipa, ce a fost sa nu regreti, iar ce va veni sa nu planuiesti. Dumnezeu are grija sa primim atat cat ne trebuie si cat meritam. Mai mult s-ar putea sa nu putem duce. De cateva zile am incheiat o perioada de 21 zile de hrana lichida, nu il pot numi post pentru ca 14 zile am baut apa si ceaiuri, iar ultimele 7 zile am baut suc de mar, morcov si sfecla rosie diluate cu apa (1/3 in primele patru zile si 1/1 in urmatoarele). in general, totul a decurs bine, am avut si cateva zile mai proaste, si nu atat datorita starii fizice, pentru ca dupa atatia ani organismul s-a obisnuit, cat mai ales starii psihice. in post starile negative se amplifica, de aceea de fiecare data incerc sa nu emit si nici sa nu fiu afectata de gandurile negative ale altor persoane. in 21 de zile am slabit doar 5 kg (in primele trei zile cate 1 kg pe zi, urmatoarele 6 zile nu am dat jos nici un gram, am mai dat cate 1/2 kg in urmatoarele 4 zile, apoi iarasi nici un gram); acest lucru arata ca organismul isi regleaza singur ritmul sau. Dar in penultimele doua zile am avut o cadere, am plans tot timpul. Am asteptat ca cei din jurul meu sa ma sustina iarasi, dar de data aceasta nu a fost asa. Fiecare avea problemele sale si m-am gandit ca poate este un mod egoist de a capta tot timpul atentia. Ce am constatat eu acum pe propria piele a fost ca singura am reusit sa depasesc acel moment mai dificil si a fost cu atat mai bine ca nu am transferat asupra altei persoane necazurile mele. Am iesit mai puternica din toata aceasta experienta si probabil ca de aceea in perioada urmatoare am capatat un optimism cum rar mi s-a intamplat. si aceasta, in conditiile in care la serviciu au inceput sa apara probleme destul de serioase, mi se desfiinteaza postul; uneori ma minunez singura de atitudinile mele de acum - inainte nu mi-ar fi iesit aceasta problema din cap nici o clipa, s-ar fi transformat intr-o obsesie, acum am zis “ce o fi, o fi, cum vrea Dumnezeu” si mi-am pastrat buna dispozitie (ma refer la starea interioara, nu la ce se vede la exterior, masca). si poate ca eu sunt totusi o persoana foarte norocoasa, pentru ca mi-au fost alaturi foarte multi oameni, pe care eu realmente i-am simtit aproape, grija lor mi-a incalzit sufletul si m-a ajutat sa-mi fie mai usor. Ca mi-a fost greu sta dovada grija lor si povestile lor de dupa. M-a ajutat in primul rand, domnul Petre Anca, care m-a sustinut tot timpul, apoi familia, colegii de serviciu carora le multumesc in mod deosebit. Ce frumos ar fi daca ne-am purta cu atata grija si consideratie cu toti oamenii, in toate momentele si in toate situatiile. Eu, pana la urma cred ca Dumnezeu ma rasfata si ca boala a fost un semnal de alarma pentru a nu o lua pe un drum gresit. Important este sa ne trezim si sa ne alegem calea pe care sa mergem pana la capat. Este drumul nostru si trebuie sa ni-l asumam cu toata puterea noastra si cu toata responsabilitatea de care suntem in stare. Tot gandul nostru curat, frumos si plin de iubire pentru tot ce suntem si ce ne inconjoara - asta trebuie sa fie ratiunea noastra de a trai. Pentru ca, asa cum imi place mie sa spun, Dumnezeu are intotdeauna grija.
Cand privesc in urma, evenimentele din viata mea se impart in “inainte” si “dupa” intalnirea cu Petre Anca. Fiecare dintre noi are momente care i-au marcat existenta intr-un fel sau altul. Pentru mine acele vorbe “de ce nu mai vrei sa traiesti?!” au avut rolul de a ma trezi. si din acel moment, chiar daca am avut greutati, in unele cazuri mai mari decat inainte, important este ca acum stiu ca trebuie sa actionez in alt mod. si dintre atatea mii de pacienti, domnul Petre Anca a ales sa-i fie alaturi cativa, printre care si eu, Dan si chiar Anamaria - „Licurici”, cum ii spune Petrica. Suntem un grup de prieteni imprastiati in toata tara, care formam un club, „Nemuritorii”, si care avem acest privilegiu de a-i fi aproape terapeutului nostru. Eu asa cred, ca este un privilegiu, pentru ca stiu ca sunt multi care doresc sa fie in locul nostru. Sa ai posibilitatea sa stai langa acest OM, care zilnic, prin daruirea sa fata de oameni este un exemplu de cum ar trebui sa fim cu totii, sa poti invata de la el, din cunostintele sale – cine nu si-ar dori acest lucru… Nu stiu cat reusim noi, cei din grup sa il ajutam; ceva tot am reusit, sa fim prieteni. Acesta nu este un lucru simplu, mai ales ca suntem la distante considerabile si ca fiecare are serviciu, mai usor sau mai greu, timpul petrecut impreuna este foarte important totusi. Cu ei, cu prietenii nostri, redescopar frumusetea sufletului omenesc si prietenia adevarata. Nu ai nevoie de iesiri spectaculoase sau de mancaruri copioase ca sa fii fericit. Atat de putin ne poate face mai buni si mai fericiti. Tot cu ei, si in mod special cu domnul Petre Anca, am aflat ca varsta chiar nu conteaza, ca doar ceea ce simti tu si vrei tu este important, ca niciodata sa nu spui ca nu poti face ceva. Depinde cum abordezi problema. Cu ei, la 41 de ani am reinceput sa merg pe bicicleta si am facut trasee montane cum nu m-as fi gandit niciodata (chiar fiind in post total), la 42 de ani am pus prima oara schiurile in picioare si dupa foarte putine iesiri la schi, am coborat pe partia Postavarul din Poiana Brasov. Mai trebuie sa invat sa inot, dar probabil ca mai este timp si pentru asta si am facut aproape orice.
Inca mai am in mine destule „frici”, inca am destule prejudecati, dar domnul Petre Anca ne spune tot timpul ca de noi depinde sa fim cu adevarat liberi. Pentru toate cate mi s-au intamplat „dupa”, si doar o zi daca mi-ar mai fi dat sa traiesc, consider ca de fapt boala mi-a salvat sufletul, ca nu am ratat intalnirea cu viata si ca sunt o norocoasa. si asa poate deveni oricare dintre noi, pentru ca vedeti, schimbarea am facut-o eu. Domnul Petre Anca m-a ajutat, si el face acest lucru pentru oricine are incredere in el si ii solicita ajutorul. Iar noi, cei ce ii suntem alaturi ar trebui sa il sustinem neconditionat.
Georgeta Decembrie 2004
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
